Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Carte > O companie nelinistitoare

O companie nelinistitoare

„O companie nelinistitoare” este noul volum de nuvele pe care scriitorul mexican Carlos Fuentes il dedica imaginarului supranatural. Miturile vechi de cand lumea sunt transplantate, intr-o serie de naratiuni pline de tensiune, in universul aparent profan si pozitivist al zilelor noastre.

Citeste in continuare primele 10 pagini din culegerea de nuvele a maestrului mexican.

FEREASTRA

Stau in­tr-un mic apar­ta­ment pe o stra­duta care se des­chi­de din War­do­ur Stre­et. War­do­ur e cen­trul de di­fu­za­re si edi­ta­re pen­tru pro­duc­tia de film si te­le­vi­ziu­ne din Lon­dra, iar mun­ca mea con­sta in a urma in­di­ca­ti­i­le unui re­gi­zor de motaj pen­tru a asi­gu­ra un sin­gur lu­cru: flui­di­ta­tea na­ra­ti­va si per­fec­tiu­nea teh­ni­ca a pe­li­cu­lei.

Pe­li­cu­la. Cu­van­tul in­susi in­di­ca fra­gi­li­ta­tea aces­tor mici bu­cati de „pie­le”, ieri de ni­trat de ar­gint, azi de ace­tat de ce­lu­lo­za, pe care cat e ziua de lun­ga le di­gi­ta­li­zez pen­tru a ob­ti­ne con­ti­nui­ta­tea; eli­mi­nand, spre a evi­ta con­fu­zii, ura­te­nia sau, si mai rau, lip­sa de ex­pe­rien­ta a au­to­ri­lor fil­mu­lui.

Cu­van­tul en­gle­zesc este poa­te mai po­tri­vit, fiind­ca e mai teh­nic ori mai abs­tract de­cat cel spa­niol. Film su­ge­rea­za mem­bra­na, pie­le fra­gi­la, cea­ta, val. Opa­ci­ta­te. L-am cau­tat in dic­tio­nar pen­tru a evi­ta fan­te­zi­i­le ver­ba­le si a ma li­mi­ta la ceea ce in­seam­na fil­mul in me­se­ria mea: o rola fle­xi­bi­la de ce­lu­lo­za si emul­sie. Dar nu­me­le se schim­ba: acum se chea­ma Beta Di­gi­tal.

To­tusi, daca spun „pe­li­cu­la” in spa­nio­la nu ma de­par­tez de de­fi­ni­tia aca­de­mi­ca („ban­da de ce­lu­loid pre­ga­ti­ta pen­tru a primi am­pren­ta ci­ne­ma­to­gra­fi­ca”), dar nici nu pot (sau nu vreau) sa ma des­part de o vi­ziu­ne a pie­lii uma­ne fra­gi­le, su­per­fi­cia­le, ves­man­tul sub­ti­re al apa­ren­tei.

Pie­lea cu care ne pre­zen­tam in fata pri­vi­rii ce­lor­lalti, deoa­re­ce, fara aceas­ta man­tie care ne aco­pe­ra din cap pa­na-n pi­cioa­re, n-am fi de­cat o gra­ma­da de car­ne vie, de pe­ri­sa­bi­le ma­run­ta­ie im­pras­tia­te, fara alta ar­ma­tu­ra de­cat sche­le­tul – teas­ta. Ceea ce moar­tea ne in­ga­duie sa-i ara­tam ves­ni­ciei. Alas, poor Yo­rick.

  • Carlos Fuentes: „O companie nelinistitoare”
  • Ed. Humanitas: 25 Lei
  • Comenzi online: www.humanitas.ro

Mun­ca asta imi ma­nan­ca cea mai mare par­te a zi­lei. Am pu­tini prie­teni, ca sa nu spun ca, la drept vor­bind, n-am nici unul. Bri­ta­ni­cii nu sunt din ca­le-a­fa­ra de des­chisi fata de straini. Si pro­ba­bil – cum in­cep sa con­stat – nu exis­ta nici o alta na­tiu­ne care sa fo­lo­seas­ca po­re­cle atat de numeroase si de in­gro­sa­te pen­tru fo­reig­ner: dago, yid, frog, jer­ry, spik, hun, po­lak, rus­sky…

In­cerc sa fac fata cu nu­me­le meu ir­lan­dez – O’Shea – pana cand ma obli­ga sa ex­plic fap­tul ca exis­ta mul­te nume cel­ti­ce in Ame­ri­ca La­ti­na. Sun­tem plini de O’Hig­gins, O’Far­ril, O’Re­il­ly si Fo­gar­ty. Bi­ne­in­te­les, as fi pu­tut sa-i in­sel pe in­su­la­rii bri­ta­nici, dan­du-ma drept in­su­lar din ve­ci­na­ta­te, adi­ca ir­lan­dez. N-am fa­cut-o. Sa fii me­xi­can re­ne­gat mi se pare un lu­cru vred­nic de dis­pret.

Vreau sa fiu ac­cep­tat asa cum sunt si pen­tru ceea ce sunt. Lo­ren­zo O’Shea, trans­for­mat pen­tru a usu­ra co­mu­ni­ca­rea cu co­le­gii de bi­rou si a sta­bili re­la­tii de fa­mi­lia­ri­ta­te in Lar­ry O’Shea, me­xi­can des­cen­dent din an­glo-ir­lan­dezi emi­grati in Ame­ri­ca in vea­cul al XIX-lea.

Am ve­nit la doua­zeci si pa­tru de ani ca bur­sier, pen­tru a stu­dia teh­ni­ca ci­ne­ma­to­gra­fi­ca in Ma­rea Bri­ta­nie, si am ra­mas aici, din obis­nuin­ta, din iner­tie daca vreti, poa­te din pri­ci­na ca am in­ce­put sa nu­tresc ilu­zia ca in An­glia pot sa ajung ci­ne­va in lu­mea ci­ne­ma­to­gra­fu­lui.

N-am apre­ciat prea bine am­ploa­rea di­fi­cul­ta­ti­lor. Nu mi-am dat sea­ma de­cat mult mai tar­ziu, cand am im­pli­nit trei­zeci si trei de ani, cati am acum, de com­pe­ti­tia ne­mi­loa­sa care dom­nes­te in lu­mea ci­ne­ma­to­gra­fu­lui si a te­le­vi­ziu­nii.

Fi­rea mea re­tra­sa, ori­gi­nea mea strai­na, pe­sem­ne si o abu­lie pe care nu-mi fa­cea de­loc pla­ce­re s-o re­cu­nosc, m-au can­to­nat la o masa de mon­taj si la o via­ta so­li­ta­ra, fiind­ca, in aceeasi ma­su­ra, nu vo­iam sa fac par­te din par­ty, sa duc o viata de pubs si spor­turi si fas­ci­na­tie pen­tru ro­yals cu du-te-vi­no-ul lor… Vo­iam sa am par­te de sin­gu­ra­ta­tea li­be­ra a pri­vi­rii, dupa cele noua ore pe care le pe­tre­ceam in­ha­mat la echi­pa­men­te vi­deo.

  • Carlos Fuentes: „O companie nelinistitoare”
  • Ed. Humanitas: 25 Lei
  • Comenzi online: www.humanitas.ro

Din ace­leasi mo­ti­ve nu prea ma duc la ci­ne­ma­to­graf. Asta ar in­sem­na ceea ce aici lu­mea nu­mes­te „va­can­ta so­fe­ru­lui de au­to­buz” – bus­man’s ho­li­day -, adi­ca sa re­peti in tim­pul li­ber lu­cru­ri­le pe care le faci la ser­vi­ciu.

Tot de aici de­cur­ge – imi pun acum toa­te car­ti­le pe masa, iu­bi­te ci­ti­to­ru­le, nu vreau sa sur­prind pe ni­meni mai mult de­cat m-am in­se­lat si m-am sur­prins pe mine in­sumi – pre­fe­rin­ta mea pen­tru tea­tru. Nu exis­ta pe lume alt oras care sa ofe­re can­ti­ta­tea si ca­li­ta­tea tea­tru­lui lon­do­nez.

Merg la cate un spec­ta­col cel pu­tin de doua ori pe sap­ta­ma­na. De fapt, imi chel­tuiesc lea­fa, par­tea pe care as chel­tui-o pe fil­me, ca­la­to­rii, res­ta­u­ran­te, ca sa cum­par bi­le­te de tea­tru. Am de­ve­nit ne­sa­tios.

Sce­na imi ofe­ra dis­tan­ta vie ce­ru­ta de spi­ri­tul meu (si de care au ne­vo­ie ochii mei). Sunt aco­lo, dar ma des­par­te de sce­na ilu­zia tea­tru­lui. Sunt „al pa­tru­lea pe­re­te” al sce­nei. In­ter­pre­ta­rea se face pe viu. Un ac­tor de tea­tru ma eli­be­rea­za de scla­via ima­gi­nii fil­ma­te, in­tan­gi­bi­le, me­reu aceeasi, edi­ta­ta, ta­ia­ta, de­cu­pa­ta si chiar eli­mi­na­ta, dar me­reu aceeasi. In schimb, nu exis­ta doua spec­ta­co­le de teatru iden­ti­ce.

Une­ori ma duc de cate pa­tru ori la un spec­ta­col nu­mai pen­tru a ob­ser­va de­o­se­bi­ri­le, mai mari sau mai mici, de in­ter­pre­ta­re. Inca n-am ga­sit un ac­tor care sa nu-si schim­be pu­tin in­ter­pre­ta­rea de la o re­pre­zen­ta­tie la alta. O ci­ze­lea­za, o per­fec­tio­nea­za. O trans­for­ma. O sa­ra­ces­te atunci cand s-a plic­ti­sit de ea. Pe­sem­ne ca se gan­des­te la alt­ce­va. Ii ob­serv cu lua­re-a­min­te pe ac­to­rii care se ui­ta la alt ac­tor, dar si la cei care nu au un con­tact vi­zu­al su­fi­cient cu par­te­ne­rii lor de sce­na.

Imi in­chi­pui via­ta per­so­na­la pe care ac­to­rul a la­sat-o in ca­bi­na, de care s-a le­pa­dat la in­tra­rea in sce­na, ori bag de sea­ma, dim­po­tri­va, ne­do­ri­ta in­va­zie a vietii lui pri­va­te pe sce­na. Oare cine a spus ca sin­gu­ra obli­ga­tie a unui ac­tor ina­in­te de a in­tra in sce­na e sa faca pipi si sa ve­ri­fi­ce daca n-a ra­mas cum­va des­che­iat la pro­hab?

  • Carlos Fuentes: „O companie nelinistitoare”
  • Ed. Humanitas: 25 Lei
  • Comenzi online: www.humanitas.ro

Ca­no­nul shake­spearian, Ib­sen, Strin­dberg, Ce­hov, O’Ne­ill si Mil­ler, Pin­ter si Stop­pard. Ei sunt via­ta mea per­so­na­la, cea mai in­ten­sa, din­co­lo de plic­ti­sea­la de la ser­vi­ciu. Ei ma in­al­ta, ma hra­nesc, ma emo­tio­nea­za. Ei ma fac sa cred ca nu tra­iesc de­gea­ba.

Ma in­torc de la tea­tru in mi­cul meu apar­ta­ment – sa­lon, dor­mi­tor, baie, bu­ca­ta­rie – cu sen­za­tia ca am trait din plin prin in­ter­me­diul Elec­trei sau al lui Co­rio­lan, al lui Wil­ly La­man sau al dom­ni­soa­rei Iu­lia, fara sa mai am ne­vo­ie de alta com­pa­nie. Asta imi da pu­te­re sa ma scol a doua zi si sa ma duc la bi­rou.

Stau la doi pasi de War­do­ur Stre­et. Dar stau foar­te aproa­pe si de ma­re­le bu­le­vard unde se afla tea­tre­le, Shaf­tes­bu­ry Ave­nue. E un te­ri­to­riu per­fect pen­tru un plim­ba­ret sin­gu­ra­tic ca mine. O co­mu­ni­ta­te mica, pre­cis cir­cum­scri­sa, la in­de­ma­na. N-am ne­vo­ie, ca sa tra­iesc, sa iau vreun mij­loc de trans­port in co­mun.

Tra­iesc li­nis­tit.

Ma uit pe fe­reas­tra apar­ta­men­tu­lui meu si nu vad de­cat fe­reas­tra apar­ta­men­tu­lui de peste drum. In car­tie­rul Soho stra­zi­le din­tre bu­le­var­de sunt foar­te in­gus­te, de poti atin­ge cu mana casa ve­ci­nu­lui din fata. De aceea sunt ata­tea per­de­le, sto­ruri si chiar obloa­ne de-a lun­gul stra­zii.

Am pu­tea sa ne pri­vim cat pof­tim si pe in­de­le­te unii pe al­tii. Re­zer­va en­gle­zeas­ca ne im­pie­di­ca s-o fa­cem. Nici ma­car eu n-am sim­tit aceas­ta is­pi­ta. Nu m-ar in­te­re­sa sa vad cum se cear­ta so­tul cu so­tia, cum se joa­ca ori isi fac lec­ti­i­le co­piii, cum ago­ni­zea­za un ba­tran… Nu spio­nez. Nu sunt spio­nat.

Via­ta mea pri­va­ta imi in­fra­nea­za si-mi or­do­nea­za via­ta „pu­bli­ca”, daca se poa­te numi ast­fel. Altfel spus, tra­iesc in casa mea asa cum tra­iesc pe stra­da. Nu pri­vesc afa­ra. Stiu ca ni­meni nu ma pri­ves­te pe mine. Pre­tuiesc acest soi de or­bi­re care im­pli­ca, ce stiu eu, in­ti­mi­ta­te sau lip­sa de in­te­res sau lip­sa de aten­tie sau chiar lip­sa de res­pect…

  • Carlos Fuentes: „O companie nelinistitoare”
  • Ed. Humanitas: 25 Lei
  • Comenzi online: www.humanitas.ro


Lasă un răspuns

Sus