Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Lifestyle > Printesa Marina Sturdza: Sunt recunoscatoare pentru istoria mea trista

Printesa Marina Sturdza: Sunt recunoscatoare pentru istoria mea trista

 

Lecţii importante

Cel mai potrivit om de la care poţi învăţa lecţia despre bun-simţ şi modestie, Prinţesa Sturdza nu vorbeşte cu încrâncenare despre istoria ce-o poartă pe cartea de vizită. „Eu spun că am avut un noroc extraordinar şi, dintr-un început trist, am avut parte de o înşiruire de lucruri frumoase: am văzut atâtea ţări şi am cunoscut aşa de mulţi oameni extraordinari! Dacă nu ar fi fost comunismul, nu aş fi avut un parcurs atât de bogat. Trecutul meu agitat m-a transformat într-o persoană care nu se sperie de nimic. Experienţele acestea chinuitoare, despre care vorbesc adesea cu o seninătate care miră multă lume, pe mine m-au ajutat şi nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru asta.“ 

Dacă o întrebi care sunt cele mai importante lecţii pe care i le-au dat cei apropiaţi, Prinţesa Sturdza îţi va răspunde fără ezitare: demnitatea. Şi a mai fost o lecţie, adaugă amestecând încet-încet în ceaşca de ceai cu lapte: „De la bunica mea şi, mai ales, de la un unchi am învăţat cât de important este umorul în viaţa asta. Fără umor eşti distrus!“

„Am vrut altceva, mai mult decât bani“

Marina Sturdza a revenit în România prima dată în 1992. Ezitase mult timp, poate din teamă că ţara din care plecase dispăruse de mult, poate fiindcă era convinsă că trebuia să dea explicaţii pentru cei 50 de ani de absenţă. Şi numai verii care aşteptau veşti erau 17! A venit împreună cu mama şi cu o mătuşă, la insistenţele celei din urmă, iar după o noapte în Bucureşti, au plecat la Polovragi, la mănăstire. Acum, Prinţesa se bucură că s-a întâmplat aşa. Orele acelea petrecute la mănăstire, într-un loc retras, împreună cu oameni pe care nu-i văzuse de atâta amar de vreme, i-au făcut revenirea mai uşoară.

A doua revenire s-a petrecut în 1997, cu International Herald Tribune, de data asta în cadru oficial, cu protocol la aeroport şi cu oameni drăguţi, care îi ştiau istoria şi-i res-pectau numele. A organizat apoi, la Bucureşti, primul mare summit economic. În anii imediat următori, s-a implicat tot mai activ în proiecte caritabile, iar acum vine o dată pe lună (în restul timpului, locuieşte la New York şi la Londra).

„Nu ţin minte exact când am început să mă implic în cauze sociale, dar eram foarte tânără. Aveam o istorie în spate: la mine în familie, toată lumea făcuse asta – bunica mea paternă a fost preşedinte al Crucii Roşii, iar cea din partea mamei a fost infirmieră în timpul războiului. În plus, am crescut în Elveţia şi în Canada, ţări în care înveţi caritatea de mic.“ La 20 de ani, Prinţesa Sturdza organiza evenimente pentru diverse fundaţii. Şi, pentru că este un om căruia îi plac rezultatele, s-a implicat dintotdeauna în mai multe proiecte. În timp, interesele sale s-au îndreptat spre situaţia copiilor, a bătrânilor bolnavi şi spre prezervarea patrimoniului. 

„După 20 de ani de lucru în domeniul luxului (n.r. absol-ventă de bele-arte, Prinţesa Sturdza a fost jurnalist de modă şi lifestyle pentru presa scrisă şi audiovizuală, apoi a lucrat pe post de consultant pentru mari creatori, printre care Oscar de la Renta, până în 1988), am vrut să fac ceva mai mult cu viaţa mea, ceva mai durabil şi mai util decât să câştig bani. Dorinţele mele au coincis cu oportunităţile şi aşa am ajuns la UNICEF. De aici, viaţa mea s-a schimbat. Am călătorit prin toată lumea şi am pus mai presus de orice dorinţa de a ajuta“, spune Prinţesa.

 

 

De dragul copiilor 

Asta face şi în România, chiar dinainte de a se întoarce. De aproape 15 ani, se implică în mod activ în proiectele a două mari organizaţii, HHC – Hope and Homes for Children şi HOSPICE Casa Speranţei. De asemenea, alături de Prinţul Charles, promovează Fundaţia FARA, ce derulează programe în domeniul protecţiei copiilor şi tinerilor.

Înconjurată mai tot timpul de copii, Prinţesa Sturdza nu a avut niciodată copii ai săi. „Apreciez ideea de familie – deşi familia mea, cu mamă divorţată şi recăsătorită şi taţi căsătoriţi de mai multe ori (atât cel natural, cât şi cel vi-
treg), nu e chiar un model –, iar noţiunea mi-e foarte dragă. Am fost căsătorită timp de 19 ani, iar soţul meu avea deja doi copii. Era şi aşa complicat, mai ales că fiica mea avea 11 ani, iar eu 22. M-am căsătorit cu un bărbat care avea copii mari, aşa că nu am mai stat să-mi pun întrebarea dacă aşa vreau. După ce mariajul nostru s-a sfârşit, nu m-am mai gândit la asta. Aşa s-a întâmplat“, zâmbeşte delicat Prinţesa Sturdza. „Sunt înconjurată de atât de mulţi copii, încât nu îmi lipsesc“, conchide liniştită.

Patron spiritual pentru Casa Speranţei 

Fundaţia HOSPICE Casa Speranţei (www.hospice.ro), patronată de Prinţesa Marina Sturdza, oferă de peste 20 de ani îngrijire specializată gratuită pentru persoanele afectate de o boală incurabilă, dar şi pentru aparţinătorii acestora. În Bucureşti, HOSPICE Casa Speranţei are în construcţie un nou centru educaţional şi de îngrijire de tip HOSPICE, cu unitate cu paturi şi clinică, ce va permite 700 de internări anual, va oferi tratament ambulatoriu, 8.000 de consultaţii pe an, un centru de zi care va asigura peste 5.000 de participări şi va asigura anual 11.000 de vizite la domiciliu.

Unul dintre oamenii aceştia frumoşi este Marina Sturdza. În zilele de după întâlnirea noastră pentru interviu şi şedinţa foto, când îmi făceam curaj să-i scriu doamnei Sturdza un e-mail de mulţumire din partea echipei, am primit un mesaj: „A fost o plăcere“. Semnat M. Un astfel de om este Prinţesa Marina Sturdza.

„Eu nu m-am prezentat niciodată aşa – Prinţesa Marina Sturdza. Niciodată. Dacă oamenii au ştiut cine sunt a fost bine, dacă nu, iarăşi bine. Nu am făcut niciodată tam-tam din titlul pe care îl port“, povesteşte Prinţesa Sturdza. „Când eram mică, mi se spunea mereu: «Bagă de seamă că se uită la tine generaţii întregi, trecute şi viitoare, ai grijă la tot ce faci!», iar ai mei m-au crescut foarte sever. Mereu am simţit cumva numele acesta ca pe o povară, mai ales în copilărie: când sunt mici, toate fetiţele vor să fie prinţese; eu chiar eram, dar nu-mi dădeam seama. Dar, când am înţeles însă că a fi prinţesă însemna să nu fac tot ceea ce făceau prietenii mei şi când mi-am dat seama că aş fi putut să fiu şi eu ca toţi ceilalţi dacă nu mă chema Sturdza, mi-am dorit să fiu orice – dar orice! – numai prinţesă nu.“

Optimism de sânge nobil

Cu timpul, Prinţesa s-a împăcat cu ideea titulaturii nobiliare, a scăpat de presiune şi a rămas cu responsabilitatea moştenirii morale. A înţeles că nu are încotro, ci doar să încerce să fie la înălţimea familiei: Sturdza din partea tatălui, Suţu din partea mamei şi Bragadiru din partea tatălui vitreg.

„Numele acesta mi-a creat multe greutăţi, am pierdut totul şi ne-am părăsit ţara doar cu ce aveam pe noi, ne-am părăsit câteva secole de istorie din cauza lui, iar familia mea a suferit în închisori şi în lagăre din pricina aceasta. A fost greu, dar eu, o optimistă absolută, spun doar că aşa a trebuit să fie şi că asta m-a făcut mai puternică şi m-a învăţat că orice e posibil“, zâmbeşte Prinţesa în timp ce soarbe cu delicateţe din ceaiul cald, îndulcit cu miere.

Că orice e posibil au învăţat-o părinţii încă de mică. I-a văzut împachetându-şi hainele şi plecând din ţară. Ei au plecat primii, în Elveţia, ajutaţi de ambasadorul Elveţiei. Pe micuţa Marina, care avea trei ani şi jumătate, a scos-o din ţară un secretar al ambasadei, sedată, ca să nu vorbească româneşte. Din cauza unor încurcături, Prinţesa s-a întors la bunica, în ţară, şi s-a întâlnit cu părinţii după un an, la Zürich. Fiindcă Elveţia era neutră şi nu acorda permise de muncă, cei trei au plecat în Franţa, apoi în Italia şi, în cele din urmă, datorită unui program al Crucii Roşii, în Canada. 

Greutăţile care ne fac bine

„Mama a spălat parchet şi a făcut menaj pentru oamenii înstăriţi, iar tata (tatăl vitreg) a vândut cărţi din uşă în uşă până să ajungem în Canada. Am locuit într-o singură cameră, iar la un moment dat, chiar într-un beci. Nu înţelegeam eu prea multe, dar vedeam tristeţea din ochii lor: era o schimbare totală. În Canada, după ce au primit permise de muncă, mama şi tata au lucrat iniţial ca interpreţi, apoi mama şi-a deschis un birou de traduceri, iar tata a devenit consul pentru Ambasada Belgiei. Abia atunci am intrat cumva pe făgaşul oarecum normal“, îşi aminteşte.

Dar toate greutăţile astea le-au făcut bine. Li s-au şters secole întregi de istorie şi li s-au confiscat averile, dar nu li s-a putut lua demnitatea. Au luat-o de la zero, însă nu asta a fost cel mai greu. Cel mai dificil a fost să stea departe de familie atâta vreme. „Pe cei de acasă nu i-am văzut timp de 45 de ani, pe tata – vreme de 25 de ani, iar cu bunica m-am reîntâlnit după 15 ani“, povesteşte Prinţesa Sturdza.

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus