Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Amalia Enache: Sunt dependenta de adrenalina

Amalia Enache: Sunt dependenta de adrenalina

A intrat printre primii zece la Facultatea de Jurnalistică, așa că e lesne de înțeles când spune că și-a găsit vocația. Are nenumărați prieteni și o casă amenajată într-o mansardă cu ferestre spre cer. De 17 ani, Amalia trăiește istoria în direct și tocmai de aceea prețuiește viața cu tot ce îi oferă ea.

Era un început de iarnă mohorât și friguros când ne-am dat întâlnire. Însă prezența ei a încălzit imediat încăperea, iar între noi s-a legat o comunicare firească, de parcă aș fi stat de vorbă cu o prietenă veche și dragă. Aveam atâtea s-o întreb și avea atâtea să-mi povestească, încât ne-a fost clar amândurora că interviul nu avea să se termine prea curând. „Doamne, cât o să ai de scos de pe reportofon! E partea cea mai ingrată, crezi că nu știu?“ Așa a și fost: 12 pagini în total, din care la final a trebuit să rămână patru. Am transcris tot, iar cea mai mare parte am păstrat-o pentru mine. Pentru voi, am sintetizat o poveste ca o lecție de viață: viața Amaliei, în toată frumusețea ei.

Iubirea nu înseamnă ursuleți de pluș și inimioare roșii

Am început interviul destul de haotic – n-am întrebat-o despre anii copilăriei, ci am intrat direct în miezul problemei, pentru că februarie, luna apariției acestui material, e una în care, cel puțin de câțiva ani încoace, toată lumea celebrează iubirea, pe toate căile și sub toate formele. „Până de ceva vreme, eu n-am știut nici de Sfântul Valentin, nici de Dragobete. Pentru mine sunt mult mai importante 1 Martie, când sărbătorim Mărțișorul, și 8 Martie, când celebrăm Ziua femeii. Așa, femeie în toată firea cum sunt, mă entuziasmez când îmi aduce câte un coleg un mărțișor și îmi place la nebunie să primesc flori. Toate acele inimioare și ursuleți de pluș sunt un pic prea mult pentru ce cred eu despre iubire. Până la urmă, sunt o femeie din estul Europei și iubirea are pentru mine toate caracteristicile, nu e doar siropoasă: are suferință, și melancolie, și dramă, este năbădăioasă, are și puțină năpastă. Avem nevoie de iubire, asta e foarte clar, de vorbit se tot vorbește despre ea, dar hai s-o și trăim!“, tranșează Amalia problema. Nu mă las și continui tirul întrebărilor răscolitoare: ce iubește? Pe cine iubește? „Iubesc, ca toți oamenii, tot ce e de iubit, tot ce merită să fie iubit și, pe lângă toate astea, iubesc viața pur și simplu. Apoi, îmi iubesc foarte mult prietenii, sunt dintre cei cu prieteni mulți și vechi. Nici nu mă uit la seriale ca să am timp pentru prieteni. De curând, am avut o perioadă foarte aglomerată profesional și am lipsit 2-3 săptămâni din viața lor. Suna telefonul încontinuu, să-mi spună că le e dor de mine, să mă întrebe ce am pățit, unde am dispărut. Sunt dependentă de dragostea lor, care mă face și pe mine să dau foarte mult înapoi.“

O familie unită

Amalia s-a născut într-un sătuc din Ardeal. Tatăl, profesor de educaţie fizică și director de școală, mama, profesoară de franceză și, ulterior, secretară în administrația publică, și-au adorat cei doi copii. Fratele mai mare cu șapte ani, Orlando, i-a fost ca un al treilea părinte. „Mă plimba cu căruciorul prin sat și nu lăsa pe nimeni să se apropie. Era foarte posesiv și protector. Când ne așezam la masă, avea grijă să primesc copanul cel mai mare și mai frumos. Părinții ne spuneau tot timpul că ne iubesc, am trăit în sânul unei familii desprinse parcă din filmele americane. Am crescut în brațele tatălui, care dansa cu obrazul lipit de mine și-mi spunea că sunt cea mai mare minune de pe planetă. Uitându-mă la pozele din copilărie, exagera enorm – eram cel mai urâțel copil posibil, o fată negricioasă, slabă, cu picioare strâmbe. Chiar și azi, dacă-i spun asta tatălui meu, se supără. Părinții erau orbiți complet de iubirea pentru noi.“ Iubirea asta a lor i-a dat Amaliei aripi să zboare. În perioada adolescenței, s-a apropiat mai mult de mama ei, „un om extraordinar de deschis la minte. Nu am avut secrete față de ea niciodată, m-a pregătit pentru absolut toate momentele din viața mea de fată. În adolescență, când fetele fug să se vadă cu prietenele lor, eu abia așteptam să merg cu mama la cumpărături, să facem plimbări lungi“. Apoi, acum câțiva ani, mama ei s-a dus într-o lume mai bună, dar Amalia îi simte și acum prezența binecuvântată. Tot ea s-a bucurat nespus când tatăl, după o vizită în Portugalia, inspirat de faimoasa Amalia Rodriguez, a hotărât ca fetița lor să poarte acest nume. „Pe mama o chema Olivia și toată lumea i-a spus Liviuța, împotriva voinței ei. Și-a spus că, dacă va găsi un nume care să nu poată fi diminutivat în niciun fel, acela va fi al meu. N-a lăsat pe nimeni să-mi spună altfel decât Amalia, n-am avut niciun nume de alint până când am ajuns în redacția Știrilor Pro TV, unde toată lumea îmi zicea Amélie, de la celebrul film franțuzesc cu același nume.“

De la științe exacte la informații exacte

Ar fi putut deveni și medic, și chimist, și profesor de limbi străine sau chiar de matematică. Ca o Geamănă veritabilă, în școala primară a fost atrasă de materiile fixe, însă la liceu s-a întors la 180 de grade și a devenit olimpică națională la limbi străine. Unul dintre cei mai frumoși oameni care i-au populat viața a fost doamna de franceză, care o medita pentru olimpiadă voluntar și a făcut din ea o fiică. „Îmi spunea în permanență că am talent la scris, ceea ce m-a ajutat în meserie. Cred că, atunci când ești la începutul vieții, contează enorm să întâlnești pe cineva care să aibă încredere în abilitățile tale. Eu chiar sunt un om care și-a găsit vocația. Mă împlinește foarte mult ceea ce fac, iar asta, și datorită părinților care mi-au oferit libertate totală de alegere. Dacă le-aș fi zis că vreau să vând gumă de mestecat, mi-ar fi spus să-mi urmez visul dacă asta e ce îmi place să fac.“ S-a angajat la o televiziune locală încă din primul an de facultate, apoi, înainte de vacanța de vară, a depus un curriculum vitae la Pro TV. Se fac 14 ani de când lucrează aici și 17 de carieră. „Dincolo de poves-tea asta foarte frumoasă, sunt multe coate tocite și e mult timp petrecut acolo. Nu m-aș fi putut dedica astfel dacă nu era pentru mine meseria potrivită. Nu mi-aș imagina că aș petrece opt ore în fiecare zi făcând ceva ce nu-mi place. Viața e atât de scurtă, încât trebuie să facem ce ni se potrivește.“ Își iubește meseria, care i-a dat capacitatea de a face conexiuni între evenimente și întâmplări, pe care nu crede că ar fi putut s-o deprindă în altă parte, o mare capacitate de reacție, dar și de stăpânire a reacțiilor. Cea mai dragă amintire din carieră este momentul alegerii Papei Francisc. „Cu o seară înainte, am prezentat știrile, care s-au terminat, ca de obicei, la 11.30 seara. M-am dus acasă, mi-am făcut bagajele până pe la ora 2, la 5 m-am trezit, m-am urcat în avion și am plecat spre Roma. Când am ajuns, am intrat în transmisiuni pentru știrile de dimineață, care sunt de la 7 la 10. După care m-am dus în piață și am făcut reportajele pentru următoarele transmisiuni. Am filmat în permanență, am intrat din nou la știrile de la ora 19, când a ieșit fumul alb – se alesese noul Papă. Am transmis până pe la 10 seara, într-o stare de oboseală maximă, înfrigurată, cu alți 200 de corespondenți care vorbesc în toate limbile. La final, mi-au dat lacrimile, vedeam cum oamenii se adună cu miile pe străzi, m-am luptat cu propriile emoții. A fost atât de greu și de frumos, de aceea mi-e cea mai dragă amintire din carieră!“

„Iert și reconstruiesc continuu“

Îi admir stilul vestimentar, simplu și elegant, dar mă contrazice râzând. „Să știi că în stilul meu se regăsește și un pic de kitsch asumat. Sunt un om care nu se pricepe deloc la fashion, merg pe instinct, aleg ce-mi place pe loc. Pot să vină zece stiliști să-mi spună că nu-mi stă bine așa și că trebuie altfel. Eu cred că stilul vestimentar e o chestiune de estetică. Filmele, tablourile, peisajele pe care le admirăm, toate ne influențează mai mult decât revistele de modă. Nu cred în uniformizare și recunosc că îmi plac și lucrurile care sclipesc.“

Mai e Dragoș Bucurenci prietenul ei cel mai bun? „E unul dintre cei mai buni prieteni. Mi-e greu să fac un clasament, i-aș supăra pe alții. Cred în prietenia dintre un bărbat și o femeie, o trăiesc chiar. Apropo de prietenie, eu nu am foști prieteni, cu cine am devenit prietenă am rămas așa pentru totdeauna. Chiar dacă am făcut o pauză la un moment dat, am o capacitate imensă de a reconstrui relațiile. Să urăști cred că e doar cealaltă monedă a iubirii, cred că nu te-ai vindecat complet. Nu fac rău nimănui, nu sunt răzbunătoare, realmente prefer să le încasez. Iert. Prietenii cei mai buni sunt foarte supărați că iert așa de ușor. Nu pot să țin supărare, e felul meu de-a depăși momentele grele.“

Dar ce face Amalia în timpul liber? Când nu pledează pentru acte de caritate – e ambasador al Fundației Hope and Homes for Children, patronată de Prințesa Marina Sturdza – sau când nu e înconjurată de prieteni, Amalia se retrage în casa ei, amenajată în totalitate după propriile gusturi. „Am renovat o mansardă, un pod din care am făcut o nebunie. Din pat văd un tei – mi-am pus ferestre multe, luminoase, cu vedere spre cer. Am un contact direct cu vremea de-afară – ninge deasupra mea, e soare deasupra mea, sunt stele și nori deasupra mea.“ Cam așa cum e viața, cea pe care Amalia o prețuiește atât de mult.

Articol preluat din ediția de februarie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu    

Foto: Adrian Stoicoviciu   

Machiaj: Claudiu Anghel   

coafură: Alexandra Cristescu


Lasă un răspuns

Sus