Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Analia Selis si Razvan Suma: Farmecul firescului

Analia Selis si Razvan Suma: Farmecul firescului

Trăim pe fugă, într-o lume mereu în schimbare, care ne pune în fața unor situații care de care mai complexe. Stresați și hăituiți, uităm de noi, de sufletul nostru, de viețile noastre. Uităm să trăim, să ne bucurăm, să apreciem ceea ce avem, mereu în căutarea unor fericiri iluzorii, tot mai aproape, dar tot mai greu de atins…

Simplu, fără meschinării, fără aroganțe, uniți doar de iubire: cea dintre ei doi, cea pentru muzică, cea pentru copii, cea pentru viața trăită frumos.

Sunteți un cuplu frumos atât pe scenă, cât și în viață. Cum v-ați cunoscut? Ce v-a atras unul la celălalt?

Analia: Ne-am cunoscut la facultate, la Boston, la Longy School of Music. Eu studiam canto, iar el violoncel. Ni s-au intersectat viețile, ne-am îndrăgostit și a urmat întrebarea „ce o să facem?“, întrucât eram din două țări diferite, ne întâlniserăm într-o a treia țară, în care niciunul din noi nu voia să rămână. Eu aveam de gând să merg în Spania, unde urma să se mute cele două surori ale mele și mama, dată fiind situația din Argentina, țara mea natală. Și, pentru că tot trebuia s-o iau de la capăt, am zis: „De ce nu în România?“ Și am găsit o țară frumoasă, unde am reușit să-mi fac o familie, dar și o carieră. Ne-am văzut prima dată la un curs, dar atunci nu s-a înfiripat nimic. Dar țin minte că mi-au plăcut atitudinea, forța, hotărârea lui.

Răzvan: Iar mie mi-a plăcut faptul că era diferită de tot ceea ce cunoscusem până atunci, diferită de felul de a fi al nostru, al românilor de atunci, din anii 2000: deschisă, sinceră, zâmbitoare, cu poftă de viață. Când am mers și în Argentina, mi-am dat seama că se poate trăi și altfel. Noi suntem închistați aici, limitați de propriile comodități, consumând știri negative. În Argentina oamenii trăiesc frumos, în ciuda crizei financiare. Și aici e vorba de Europa în general, nu doar de România.

V-ați căsătorit aici sau în SUA?

Analia: Mai întâi am venit de două ori în vacanțe aici, am cunoscut familia lui Răzvan. Încă nu hotărâserăm nimic, dar mă gândeam că, atunci când există iubire și sănătate, lucrurile se rezolvă. Eram foarte îndrăgostită și voiam să-mi urmez dragostea. Iar țara o iubeam dinainte, fără s-o cunosc, pentru că era țara omului iubit. Când am venit, m-am îndrăgostit de tot: de familia lui, de prieteni, de locuri… Şi atunci am luat hotărârea să vin aici. A urmat un an de pregătire, el terminase facultatea și trebuia să se întoarcă pentru angajamentele pe care le avea în țară, dar și în Germania, și în Italia, iar eu mai aveam un an de școală. În plus, mă angajasem și câștigam foarte bine, iar acei bani urma să-mi fie utili pentru a o lua de la zero. Așa că un an am stat despărțiți: el s-a întors, iar eu am rămas în SUA.

Nu ți-a fost teamă?

Analia: Nu. Eram nebună de iubire și aveam 26 de ani, o vârstă la care nu te gândești la așa ceva. Mi-a fost de mare folos ce mi-a spus mama atunci: că, în cel mai rău caz, ei, familia mea, sunt în spatele meu. A fost un punct de sprijin imens. Am venit în septembrie 2003 și ne-am căsătorit imediat. Și a început nebunia, care încă nu s-a terminat…

A fost o cerere propriu-zisă în căsătorie sau lucrurile au venit de la sine?

Analia: A fost o cerere în căsătorie, în America s-a întâmplat, după doi ani de relație. Apoi am fost și în Argentina, de m-a cerut de la mama.

Răzvan: Obișnuiam să-i dăruiesc câte un trandafir cu coada tăiată. De data asta, am lăsat coada trandafirului mai lungă, ca să-l poată pune în apă și, când avea să se deschidă bobocul, să vadă inelul pus între petale. Și a durat câteva zile până când a dat de inel, timp în care mă tot temeam ca nu cumva să fi aruncat trandafirul.

Analia: A fost romantic. Făceam curățenie prin casă, eram îmbrăcată ca atare și aveam și mătura în mână. Dintr-odată, mi s-a părut că văd ceva sclipind în trandafir. Când m-am apro–piat, am văzut inelul și am început să țip.

Cum a fost nunta?

Răzvan: Am avut trei nunți: cununia civilă la Cluj, nunta din România, unde am petrecut o noapte, și nunta din Argentina, unde iarăși am petrecut o noapte. Așa că se poate spune că am petrecut trei zile și trei nopți, ca în povești.

Cum ați descrie relația voastră? Cine-i șeful?

Răzvan: Când eu, când ea suntem șeful, în funcție de situație, dar altfel nu există un șef.

Analia: În relația noastră există iubire și respect și vorbim de fiecare dată, cu privire la orice situație. Deciziile le luăm împreună, deși suntem amândoi încăpățânați ca doi Tauri, prin zodie, iar uneori negocierile nu sunt uşoare. Încercăm să ne completăm şi să ne ajutăm.

Cum a fost acomodarea în România?

Analia: Pe undeva a fost ușoară, pentru că îi aveam pe Răzvan și pe prietenii lui. Mi-a fost greu cu limba la început, nu eram conectată la realitățile de aici. Când citeam știrile, le căutam pe cele despre Argentina… Ceea ce mă afectează şi astăzi sunt oamenii care nu-şi ţin pentru ei supărările. Fiecare încearcă să-şi facă viaţa mai bună, iar când intri într-un magazin sau într-un taxi şi dai peste un vânzător sau un taximetrist supărat, parcă îţi strică ziua, te afectează.

Răzvan: Poate a fost mai bine așa, pentru că ea, neștiind limba, era mereu senină, zâmbitoare, nu înțelegea răutățile din jurul ei, n-o răneau. De altfel, firea ei deschisă, modul ei de a trăi frumos m-au schimbat pe mine, dar și pe prietenii mei.

Profesia nu afectează viața de familie?

Răzvan: Pentru mine e al optulea an când fac turnee şi când sunt plecat câte o lună de acasă.

Analia: De un an mi-am reluat activitatea artistică, după nașterea și creșterea copiilor. Le îmbinăm foarte bine: turneul de tango a fost prima dată când am plecat amândoi odată de acasă. Dar copiii au rămas cu cele două bunici: cu mama mea, care vine adesea din Spania să ne ajute, și cu mama lui Răzvan, care a venit de la Cluj ca să stea cu nepoții în absența noastră. Copiii le adoră și nu ne-au simțit lipsa.

Aveți doi copii minunați: o fetiță, Noa, de 4 ani, și un băiețel, Tiago, de 2 ani și jumătate. Ce considerați a fi cel maiimportant în educația lor?

Răzvan: Un copil trebuie să fie pregătit pentru viaţă, să ştie să se descurce în diverse situaţii. Să fie educat astfel încât să-şi accepte viaţa, să fie mulţumit de ea. Se spune că un şut în fund e un pas înainte, dar un picior în piept te dă doi, trei metri înapoi, iar eu aş vrea să fiu în spatele lor atunci, să-i sprijin. Când merg pe un drum şi își dau seama că e corect, să meargă mai departe. Dacă nu, să aibă puterea să o  ia de la capăt.

Analia: De mic, copilul trebuie să ştie să cadă, să se ridice, să-şi gestioneze problemele şi să fie liber. Dacă poate să facă asta acum, poate şi mai târziu. Iar copilul trebuie să fie liber şi respectat. Important este să le dăm aripi, să știe să iubească, să se bucure, să fie fericiţi…

„Vă place tango?“ a fost un turneu cu 13 concerte în 12 orașe din România, extrem de apreciat de public. Cum s-a născut el?

Răzvan: A fost o continuare a turneelor mele, „Vă place Bach?“ şi „Vă place Brahms?“. Ideea mi-a venit spre finalul celui de-al doilea turneu, susținut de mine alături de pianistul spaniol Josu Okiñena. I-am spus Analiei și i-a luat mai mult să spună DA decât atunci când am cerut-o în căsătorie.

Analia: A fost o muncă intensă de documentare, pentru că în spectacol avem tangouri vechi, tradiționale, am scris în Argentina pentru a obține versurile originale și abia mult mai târziu am început repetițiile. Până acum nu am cântat tango, aşa că a fost o provocare triplă pentru mine: să cânt tango, să cânt alături de un mare chitarist şi alături de soţul meu. În turneu am cântat cu Julio Santillán, apreciat artist internaţional (compozitor, interpret şi aranjor).

Articol preluat din ediția de noiembrie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Cătălina Oprea     

Foto: Vlad Stănescu

Machiaj: Marina Chiorean     

Coafură: Georgiana Coman/Gett’s Artistic Team


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus