Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Andreea Raducan: Cum se fabrica o campioana

Andreea Raducan: Cum se fabrica o campioana

Au trecut 12 ani de când a părăsit sala de gimnastică și și-a pus la păstrare medaliile de aur. Acum, la 31 de ani, Andreea Răducan este președintele Fundației Olimpice Române, realizator de televiziune și unul dintre cei mai activi promotori ai gimnasticii de la noi din țară.

Eram studentă, împlinisem 21 de ani, dar continuam să mă uit, alături de tata, așa cum făceam cu religiozitate în copilărie, la toate evenimentele sportive importante difuzate la televizor. Nu aveam cum să ratez tocmai Olimpiada de vară de la Sydney, unde vedetele incontestabile erau gimnastele noastre mici cât o mână de om, dar neînfricate ca nimeni altele.

Deși au excelat, aclamate de o lume întreagă, un incident neașteptat și nedrept a lăsat un gust amar în sufletul tuturor: Andreei Răducan, fetița-minune a lotului, i-a fost retrasă medalia de aur după ce a luat un medicament împotriva răcelii care mai degrabă provoca amețeli decât să potențeze performanțele sportive. Evenimentul e istorie, iar Andreea continuă și azi să fie campioana inimilor noastre.

Câți ani aveai când ai intrat prima oară într-o sală de gimnastică?

Aveam puțin peste patru ani, era prin toamnă. Am venit de mână cu tata, care i-a spus doamnei antrenoare că pentru mine nu este important să fac sport de performanță, ci pur și simplu să mă joc într-un mod frumos alături de alte copile de vârsta mea. Doamna antrenoare, fiind destul de temperamentală, ne-a spus că acolo nu se face gimnastică de întreținere, ci este o secție de performanță. Tata s-a uitat lung, în timp ce eu îl strângeam de mână pentru că nu știam ce urma să mi se-ntâmple. Am stat preț de două ore fără tata, el fiind în spatele ușii și așteptându-mă. Primele zece minute au fost un pic mai dificile, după care am început să mă integrez și să execut corect exercițiile, imitându-le pe colegele mele.

Cum ai ajuns la lotul național de gimnastică?

Încă din anii ’90 am intrat în vizorul Federației Române de Gimnastică. Am fost selecționată inițial la lotul de junioare de la Onești, iar după aproximativ zece luni, am ajuns la Deva. Aici, programul era cu totul diferit față de ceea ce întâlnești la un club obișnuit de gimnastică. Întreaga echipă știe că pentru tine cel mai important lucru este sportul de înaltă performanță și atunci fiecare încearcă să te susțină pe acest drum. Când m-am despărțit cu adevărat de ai mei, aveam puțin peste 12 ani. Părinții m-au asigurat că mă vor iubi și mă vor susține în continuare la fel de mult, chiar dacă voi pleca de-acasă. Cumva am împlinit, și eu, și fratele meu mai mic, visul tatei de a face sport – părinții lui nu i-au înțeles pe-atunci pasiunea.

Nu ți-a fost greu departe de familie?

Mai greu a fost pentru ei, mai ales pentru mama, însă, văzând că îmi place foarte mult ceea ce fac și că am început să am rezultate, a înțeles că e un drum potrivit pentru mine. Mi se făcea dor de ei seara, înainte de culcare, și îmi doream să fie lângă mine, dar încercam să mă gândesc că e un drum pe care l-am ales, pe care mi-l doresc și ar fi fost păcat să-mi închei visul înainte de-a se împlini. În plus, eram curioasă să văd ce se petrece la lotul național de senioare, cum se antrenează celelalte fete, era un soi de emoție amestecată cu teamă și curiozitate.

Care a fost aparatul tău preferat?

Am lucrat cu mare plăcere la bârnă și la sol. Bârna pare foarte dificilă, eram mereu întrebată cum puteam să execut și elemente de gimnastică pe un spațiu de zece centimetri. De aceea gimnastica se începe de la vârste fragede, atunci se conturează câteva calități importante, ca mobilitatea, orientarea, modul prin care încerci să-ți depășești teama, inconștiența vârstei care te face să uiți că te expui unor riscuri, unor accidente. Iar noi eram cu totul neînfricate!

Te-ai gândit vreodată la primul loc pe podium?

Nu m-am dus la Deva să mă antrenez pentru locul doi, toate colegele pe care le-am întâlnit acolo erau campioane mondiale sau olimpice, eram conștientă că sunt într-o echipă selectă. Întotdeauna am fost ambițioasă și am încercat să mă autodepășesc. Am avut parte și de antrenori excepționali, care mi-au dovedit întotdeauna că suntem în stare să facem mai mult decât credem noi că putem, să ne depășim limitele. S-a întâmplat de nenumărate ori să spun că nu mai pot, că e maximum din ce pot eu să fac și de fiecare dată a fost loc de mai bine și de mai sus.

Ce simțeai când urcai pe prima treaptă a podiumului?

Momentul cel mai frumos este atunci când o sală întreagă se ridică în picioare pentru a asculta imnul țării tale datorită unei performanțe pe care tu ai obținut-o. Asta îți dă o încredere și un echilibru interior nebănuite. Poate pentru moment nici nu conștientizezi, este doar bucuria aceea imensă că munca ta n-a fost în zadar, totul capătă contur. Pe de altă parte, toate aceste rezultate te responsabilizează, știi că, odată ajuns sus, trebuie să confirmi iar și iar. Urmează presiunea, oamenii încep să te cunoască, te urmăresc îndeaproape, vor să știe cum ai evoluat, te iubesc și întotdeauna așteaptă de la tine maximum, iar tu nu ai voie să-i dezamăgești.

Cum ai lucrat cu cei doi antrenori celebri, Mariana Bitang și Octavian Bellu?

Mi-am dorit foarte mult să-i cunosc și am fost nerăbdătoare să lucrez cu ei pentru că îi cunoșteam doar din ce auzisem de la alții și din ce văzusem la televizor. Am o relație extrem de frumoasă și astăzi cu cei doi. Munca lor nu este deloc ușoară. Deși oamenii cred că suntem toate la fel – în trening, cu părul prins la spate și clame în păr –, în realitate suntem caractere diferite și antrenorul trebuie să o cunoască pe fiecare în parte, să înțeleagă de ce cuvinte avem nevoie pentru a fi motivate. Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ei este că trebuie să-ți iubești cu adevărat meseria pentru a avea pretenții la înalta performanță.

Ai fi putut pleca din țară. De ce n-ai făcut-o?

Am considerat că am stat prea mult timp departe de familia mea și am încercat să-mi creez o viață frumoasă în România. Sunt convinsă că, oriunde m-aș fi dus afară, nu aș fi primit valurile uriașe de iubire și apreciere de care am parte aici. Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl încerci când auzi pe stradă strigându-se după tine: „Andreea, ești campioana noastră!“

Nu te tentează cariera de antrenor sportiv?

Este pasul cel mai facil pentru un fost sportiv, însă eu, gândindu-mă că am stat atât de mult în sală, mi-am dorit să fac și altceva. Iubesc gimnastica la fel de mult, iar decizia cea mai potrivită a fost să îmbin proiectele pe teme sportive cu activitatea în media. În prezent, colaborez cu cei de la Digi Sport, dar am avut diferite proiecte media încă din 2004. Sunt președinte la Fundația Olimpică Română și, chiar dacă e și multă muncă de birou, totul are legătură cu sportul și cu oamenii, așa că e un job care mi se potrivește mănușă.

Știu că ești doctor în Educație Fizică și Sport. Ne poți spune mai multe?

Am susținut teza anul trecut, cu tema „Reactivitatea emoțională a sportivilor de performanță la relatările mass-media“. Altfel spus, am vrut să înțeleg modul în care sportivii reacționează atunci când presa scrie despre ei lucruri mai bune sau mai puțin bune. Eu, de exemplu, sunt unul dintre cazurile fericite –  mass-media a fost alături de mine în momentul de cumpănă de la Sydney. Oamenii au recunoscut la unison că a fost o eroare medicală. Pentru mine a fost un sprijin emoțional enorm. Primeam saci de scrisori pe care le păstrez și acum. Însă nu întotdeauna se întâmplă așa.

În 2010, ai scos o carte autobiografică, „Reversul medaliei“.

La întâlnirile pe care le aveam cu oamenii din companii și cu studenții, mi s-a spus că povestesc așa de frumos despre performanțele mele, încât poate ar fi bine să scriu o carte pentru cei care nu interacționează cu mine. Am continuat să fiu întrebată despre drumul către înalta performanță, despre cât de greu e să manageriezi succesul la o vârstă atât de fragedă, așa că, până la urmă, am scris o carte care răspunde la toate întrebările. A avut succes și a fost tradusă în engleză – în 2012, am promo-vat-o în Marea Britanie, iar un an mai târziu, în Statele Unite.

Cum te-ai menținut fizic după ce ai renunțat la gimnastică?

A fost o perioadă în care am luat în greutate, în urma unui dezechilibru hormonal. Apoi, organismul a revenit la metabolismul dinainte, iar acum sper să nu mă mai îngraș, mă simt foarte bine așa, filiformă. Fac și sport, chiar aici, la Stejarii Country Club. După o viață activă, în care mușchii au fost puși la muncă zi de zi, să te oprești complet nu e sănătos. De două ori pe săptămână, înot în piscina olimpică, fac pilates sau exerciții simple din gimnastică. Așa îmi cere organismul.

Ești implicată în multe acțiuni caritabile…

Da, an de an, organizez Cupa de Gimnastică „Andreea Răducan“ – anul acesta s-a desfășurat a patra ediție. Am mers împreună cu antrenorii și colegele mele prin țară, într-un proiect care s-a numit „Țară, țară, vrem campioane“, pentru a selecționa cei mai buni sportivi, la inițiativa doamnei Bitang și a Fundației Casa Campionilor. Ne-am tot plâns că nu mai avem o bază de selecție mare pentru a găsi cei mai talentați copii. Din aproape 2000 de copii i-am selectat pe cei mai buni și le-am oferit burse. Acum, important e ca ei să aibă suficientă ambiție, iar părinții să îi susțină.

Îţi expui cu discreţie viața privată, dar, totuşi, o să te întreb: există cineva în inima ta?

E-adevărat, aș vrea ca oamenii să mă țină minte pentru performanțele din sport, nu pentru că am ieșit cu sacoșele pline de lucruri din magazin – ar fi păcat de munca pe care am depus-o. În plus, prietenul meu nu este o persoană publică și nu își dorește să apară în fotografii sau să se vorbească despre el în presă. Suntem împreună de aproximativ doi ani și ne dorim mult o familie. Sper ca în viitorul apropiat să devin mamă, pentru că îmi plac teribil copiii. Sunt însă de părere că lucrurile importante și frumoase se întâmplă exact în momentele în care trebuie, așa că nu le grăbesc deloc. Eu sunt pregătită și le voi primi cu brațele deschise – sunt într-un echilibru perfect din toate punctele de vedere.

Mai ai timp liber? Cum îți place să-l petreci?

Îmi place să mă plimb prin parc sau să văd un film bun, încerc să-mi fac timp pentru ai mei, să ajung la mama, la Bârlad, care nu prea vine prin București. Probabil că, atunci când va deveni bunică, va fi un motiv temeinic să ne vedem mai des.

CV pe podium

  • Nume: Răducan
  • Prenume: Andreea Mădălina
  • Data și locul nașterii: 30 septembrie 1983, Bârlad, județul Vaslui
  • Pe site-ul ei, andreearaducan.ro, se descrie ca fiind o gimnastă română (retrasă) de talie mondială, autoare, jurnalistă și comentatoare sportivă, medaliată cu aur pe echipe și argint la sărituri, la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, multiplu medaliată cu aur și argint la campionatele mondiale de gimnastică artistică.
  • A absolvit Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, cu specializarea gimnastică; deține un masterat în jurnalism tematic, susținut la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.
  • I s-a acordat Ordinul Sportiv clasa I, a fost desemnată Sportiva anului 2001, este decorată cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Comandor, este maestru emerit al sportului.
  • Din 2004 până în prezent, este realizator și gazda a numeroase emisiuni cu tematică sportivă. Cea mai recentă activitate mediatică este de realizator al emisiunii „Fabrica de medalii“, difuzată pe Digi Sport.
  • În 2010, scrie cartea autobiografică „Reversul medaliei“.
  • Are în palmares 7 medalii de aur (6 recunoscute), 5 de argint și 4 de bronz, este multiplă campioană naţională şi câştigătoare a numeroase competiţii internaţionale şi etape de cupă mondială.

Articol preluat din ediția de octombrie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu     

Foto: Vlad Stănescu

Machiaj: Andreea Afloarei; Coafură: Brigitta Bartha, Salon Color by Vali Sava


Lasă un răspuns

Sus