Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Angela Gheorghiu: Tentatia perfectiunii

Angela Gheorghiu: Tentatia perfectiunii

În copilărie, la Adjud, o ciocârlie i-a împrumutat din harul cântecului. Așa ar trebui să înceapă legenda. Soprana Angela Gheorghiu este un melanj de pasiune, frumusețe și exuberanță, iar coloratura vocii ei dă ariilor de operă un dramatism și o sensibilitate aparte. Ca să înțelegi miracolul, trebuie s-o vezi în „Madama Butterfly“, în „Tosca“ sau în „La Bohème“.

Ne-ar trebui câteva pagini doar pentru a vorbi despre cariera sa. A făcut roluri celebre pe toate marile scene ale lumii și a fost răsplătită nu doar cu aplauze, flori și recunoașterea talentului, ci și cu numeroase premii și distincții. Iar când timpul îi permite, se întoarce acasă și cântă pe scenele românești. Anul trecut, s-a aplecat pios asupra tradiției universale și a scos un album de colinde, intitulat „Guardian Angel“. Faima nu a făcut-o să-și uite rădăcinile, iar asta o transformă într-o artistă nepereche.

Angela Gheorghiu a devenit în timp o adevărată instituţie. Cât de greu a fost drumul notorietății pentru o tânără soprană din România?

Eu spun întotdeauna că nu sunt neapărat un exemplu. Harul cu care m-a înzestrat Dumnezeu a fost descoperit și apreciat și în țară, și peste hotare de la bun început. În lumea internațională a muzicii, veștile despre voci bune sau excepționale circulă rapid, iar un debut de succes îți poate deschide uși și atrage faimă foarte repede. Dar vorbim despre situații cu totul speciale, care după aceea, firesc, îți impun să dovedești de fiecare dată că meriți cu adevărat.

Începutul a fost presărat de întâlniri sau întâmplări extraordinare. Îmi amintesc de prima audiție de la Royal Opera House din Londra, de debuturile pe cele mai importante scene din lume în 1992 – Londra, Viena, New York.

Momentul de cotitură a fost, cu siguranță, „Traviata“ din 1994, de la Royal Opera House (Covent Garden). Eram o tânără soprană în centrul unei producții noi, puse în scenă pentru mine, într-un rol de debut nu numai pentru mine, ci și pentru directorul muzical de la Covent Garden, Sir Georg Solti. Această nouă producție a creat o asemenea senzație, încât programul BBC a fost întrerupt pentru o transmisiune în direct a spectacolului. Lucruri de acest gen nu se întâmplă niciodată, așa că reacția spontană a tele-viziunii britanice a însemnat extrem de mult pentru mine. Cu toții înțelegeam că se întâmplă ceva istoric pentru lirica mondială. Asemenea momente nu pot avea loc dacă tu, ca artist, nu ești capabil să dăruiești publicului ceva cu adevărat remarcabil, răvășitor, unic.

Ce oameni v-au însemnat destinul, ce personalități v-au marcat evoluția?

Într-o carieră de aproape 25 de ani, vă dați seama că sunt foarte mulți, iar când mi se cere să menționez oamenii importanți din viața mea, mi-e teamă că voi uita pe cineva. Printre persoanele care m-au marcat în timpul școlii, evident, rolul cel mai important l-a avut profesoara mea Mia Barbu, care s-a ocupat în mod special de mine nu numai ca voce, ci și ca artist și om.

Aș vorbi apoi despre Iosif Sava, care a avut încredere în mine încă de la început, din anii ’80, când puteam cânta muzică de calitate mai degrabă în platourile de televiziune și la seratele muzicale, la care mă invita adesea, împreună cu cei mai importanţi artiști. Sigur, împreună cu cei care nu fugiseră în perioada aceea neagră din România. Acestea erau lecţiile mele cu adevărat însemnate, mai mult decât cele de pe scenă sau de la Conservator. La televiziune, la radio, în concertele clasice, puteam să mă exprim mai liber, iar acolo am descoperit o mulțime de personalități excepționale de la care am putut să învăț enorm. În afară de Iosif Sava, erau producătorii (Luminița Constantinescu), actorii (toți acei reprezentanți ai generației de aur). Apoi, la nivel internațional, au fost mulți care, apreciind calitățile și potențialul vocii mele, m-au adus pas cu pas și treaptă cu treaptă acolo unde sunt acum.

De la cine moșteniți această voce unică?

Sincer, nu știu. În familia mea, părinții și bunicii nu au cântat, singurele voci am fost eu și sora mea, apărute prin miracol.

Ce semnificație are pentru Angela Gheorghiu întoarcerea acasă, la Adjud? Folclorul zonei v-a fost vreodată imbold sau sursă de inspirație?

Întoarcerea acasă e mereu mare prilej de bucurie, dar, din punct de vedere muzical, trebuie să știți că folclorul nu mai este deloc punctul forte în această zonă. Fiind copil obligat să plece de acasă la 14 ani, să urmeze Liceul de Muzică și apoi Conservatorul la București, orice prilej de a mă întoarce acasă, alături de cei pe care îi iubesc și care mă iubesc, e o mică sărbătoare. Ideea albumului „Guardian Angel“ s-a născut cumva în jurul meu, a fost mai mult o surpriză creată pentru mine de un grup de prieteni apropiaţi și membri ai familiei, care știau că sunt atașată de sărbătorile de iarnă și de colinde – și românești, și internaționale. Fac o paranteză: ca să pot cânta colinde cu o voce de operă și să realizez o înregistrare așa cum îmi doresc – de referință, care să bucure și să reziste și peste un deceniu –, am nevoie de o orchestrație anume, de cor, de o echipă întreagă de profesioniști. Nu-i deloc simplu și tocmai de aceea am apreciat cu atât mai mult surpriza prietenilor mei. Iar rezultatul îl puteți asculta acum și dvs.

Muzica de operă se adresează unui public avizat, educat. Vă preocupă această latură a educației pentru și prin muzică?

N-aș zice că muzica de operă se adresează unui public educat. Ariile de operă prind la fel de bine ca orice piesă muzicală de succes. În secolul al XIX-lea, Verdi se cânta în cor pe stradă, iar mai înainte, ariile lui Mozart erau la fel de populare, ca să dau doar două exemple la îndemână.

Enrico Caruso era cel mai mare star în vremea lui, devenind primul artist care a înregistrat un disc. Sute de ani, pentru multe generații, muzica modernă, așa cum o considerăm noi astăzi pe cea de la televizor sau din cluburi, era muzică acustică. Totul a evoluat apoi rapid datorită curentului electric și jazzului. E adevărat că, acum, opera are o concurență mult mai mare, dar e una cantitativă, nu calitativă, dacă stați să vă gândiți. Comparăm arii care atrag publicul de câteva secole cu melodii a căror faimă durează câteva săptămâni. Nu e o comparație dreaptă. Opera însă este în continuare accesibilă celor care își doresc să se apropie de ea și s-o înțeleagă. Nu numai că este accesibilă, dar stârnește pasiuni care durează o viață. Toate marile case de operă au un număr de bilete cu costuri foarte rezonabile, menite tocmai să atragă tinerii sau studenții, iar bariera de limbaj e de multă vreme depășită prin sistemele de traducere instalate pe scaune sau deasupra scenei. Totul e să vrei să trăiești experiența spectaco-lului de operă de calitate măcar o dată. Apoi, sunt șanse bune să te îndrăgostești pentru tot restul vieții. Mulți oameni călătoresc în Europa sau chiar în lume ca să poată urmări spectacolele cele mai importante de operă. Nu vorbim aici doar despre persoane foarte bogate sau din Europa de Vest. La finalul spectacolelor mele, mă întâlnesc cu tot mai mulți români de toate vârstele, pasionați de operă. Iar acest lucru mi se pare foarte încurajator.

Dintre rolurile pe care le-aţi avut, ce personaj vă e cel mai drag?

Sunt multe personaje care îmi sunt dragi, roluri în care am investit emoție și care s-au bucurat de un mare succes. Mimi din „La Bohème“ de Puccini e un personaj pe care îl „îmbrac“ de fiecare dată cu mare drag și pe care l-am prezentat pe toate marile scene ale lumii. Violetta din „La Traviata“, desigur, a fost un rol care mi-a marcat cariera profesională și la care mă întorc cu drag în concerte.

Tosca este iarăși un rol în care pot trăi vibrația sacrificiului pentru dragoste și artă. Floria Tosca e o cântăreață ca și mine, e îndrăgostită ca și mine, e o divă, dacă vreți, ca și mine, dar, din fericire, comparația se oprește aici!

Cât de importante sunt sala și publicul pentru un artist?

Foarte importante! Nu numai sala și publicul sunt importante. Publicul este acolo ca să-ți spună dacă a fost bine sau ai greșit, să te răsplătească, la final, cu energie și bucurie pentru tot efortul sufletesc și fizic pe care l-ai depus pe scenă și să te încarce, prin aplauze și ovații, ca să poți reveni în fața lui cu încredere și pasiune. Dar, cum spuneam, nu numai sala și publicul sunt importante – echipa din jurul tău contează enorm. Vorbesc deseori despre faptul că îmi doresc – și obțin – producții scenice care să se realizeze cu acordul meu, în jurul meu. Poți interpreta asta ca pe o afirmație arogantă, dar ce vreau să spun, de fapt, este că spectacolele pe care doresc să le fac trebuie să fie, peste ani, unele de referință. Totul trebuie să fie, așa zic eu, impecabil. Să le puteți revedea la mult timp după ce au încetat să fie pe scenă și să regăsiți în ele toată valoa-rea pe care noi ne-am străduit s-o construim. Iar pentru asemenea spectacole, ai nevoie de sprijinul unei echipe care să înțeleagă și să-și dorească, la rândul ei, spectacole de înaltă ținută. Așa este echipa de la Covent Garden, iar acesta e unul dintre principalele motive pentru care mă simt bine acolo ori de câte ori sunt invitată să cânt.

Ați acceptat şi provocări simple, dar apropiate publicului larg, colaborări cu artiști pop sau rock.

Am avut multe colaborări cu artiști din sfera muzicii pop sau rock. Sting m-a amuzat foarte tare pentru că și-a dorit să cântăm împreună un duet de operă. În România, am cântat cu Ștefan Bănică, Dan Bittman şi Marcel Pavel cu mare plăcere. Partea subiectivă, prietenească e importantă între artiști atât de diferiți. Ea a fost motivația din spatele duetului cu Loredana, chiar pe albumul de colinde. Experiențele de genul acesta atrag atenția unui public mai larg, dar pentru mine nu sunt definitorii. Există situații speciale, în care apare ideea unui moment insolit și, dacă ideea e bună, nu mă dau în lături. Dar teritoriul meu rămâne opera, iar duetele cele mai frumoase tot cu Plácido Domingo, Jonas Kaufmann, Ramón Vargas, Luciano Pavarotti, Vittorio Grigolo, Marcelo Álvarez sau alți tenori de marcă ai lumii rămân, pentru că acelea îmi valorifică mult mai bine vocea.

Aţi cântat pentru Curtea Regală a Marii Britanii. Cum este o astfel de întâlnire?

Emoționantă și memorabilă, desigur. E un mare privilegiu să fii invitat să cânți la curțile regale ale lumii și să poți spune tuturor, cu mândrie, că ești român. Sunt momente extraordinare.

Articol preluat din ediția de martie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Ivana Iancu

Sursa foto: Dimitri Caceaune




Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus