Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Așa părinte, așa copil: Mihaela și Ana Ularu

Așa părinte, așa copil: Mihaela și Ana Ularu

Sunt iubiţi de toată lumea şi celebri… de la o generaţie la alta. Părinţi talentaţi şi copii deosebiţi care vorbesc în exclusivitate despre relaţii de familie, cariere fulminante şi firi răzbătătoare. Inspiră-te din poveştile lor de viaţă!

MIHAELA ULARU, scenarist

Care a fost cheia dvs. către o carieră de succes?

De succes? Câteva premii doar naţionale, câteva nominalizări, preţuirea unei bune părţi a celor cu care am lucrat şi lucrez. Oricum, o carieră care mi-a adus şi îmi aduce mult mai multe bucurii decât neajunsuri, mă pune în contact mai degrabă cu oameni interesanţi, de la care mă pot încărca pozitiv, dar, mai ales, m-a ajutat să o cresc pe Ana într-un fel cu care mă mândresc.

Când şi cum a fost când aţi aflat vestea că fiica urmează o meserie în acelaşi domeniu, însă având, desigur, propria traiectorie profesională?

Cred că hotărârea ei a fost „din prima“, în ziua în care am cedat insistenţelor ei şi am luat-o cu mine pe platoul de filmare. Era la Sinaia şi a intrat direct într-o poveste cu multe automobile şi costume de epocă. Nu m-a anunţat în niciun fel că asta îşi doreşte să facă în viaţă. A fost atât de fascinată de tot ce era acolo, încât ce a urmat a venit de la sine. Avea cinci ani.

V-a fost teamă pentru ea?

Atunci nu, acum puţin. Pune (ca şi mine) la suflet orice, deşi amândouă ştim că ar trebui să ne protejăm cu mai multă grijă.

Care este relaţia pe care o aveţi cu Ana?

Aproape aşa cum şi-ar dori-o orice mamă normală. Spun „aproape” pentru că ne lipseşte doar ceva mai mult timp pe care să îl petrecem împreună. Dar, în fond, asta e de bine, adică avem lucruri de făcut care ne împiedică să ne vedem mai des. Dar, când o facem, e cu atât
mai plăcut.

Ce aţi învăţat de la ea?

Ana este adesea mai înţeleaptă decât mine, mai reţinută. Am învăţat de la ea să nu fac planuri pe termen lung şi să nu vorbesc despre proiecte.

Cum se poate descrie contribuția dvs. în dezvoltarea carierei ei?

La întrebarea asta ar fi mai bine să vă răspundă ea… Poate a fost important că şi-a petrecut mai mult din copilărie în poveştile la care lucram eu sau printre oameni din mediul artistic mai degrabă decât să se joace cu copii din cartier. Eu m-am străduit întotdeauna să fac absolut tot ceea ce a stat în puterile mele pentru devenirea ei, dar nu am încercat să îi impun niciodată punctul meu de vedere, spunându-i întotdeauna: „Asta e părerea mea, alegerea e a ta”.

V-aţi dorit vreodată ca fiica dvs. să urmeze o altă meserie?

A fost o perioadă, înainte de filmul „Periferic“ (2010), în care nu prea se întâmpla ceva interesant pentru ea… Şi atunci m-am gândit, i-am sugerat şi i-am promis cu tot dragul sprijinul meu pentru încă un drum, de backup. Din fericire, cariera ei de actriţă a urmat imediat o traiectorie ascendentă şi nu a mai fost nevoie. Ce bine!

Cum arată momentele pe care le petreceţi împreună cu Ana?

Cea mai mare bucurie. Punct!

Până acum, care a fost momentul în care v-ați mândrit cel mai mult cu Ana?

Sunt mândră tot timpul. Spun oricui mă întreabă că Ana este singura mea capodoperă. Mă abţin cât pot să spun asta şi neîntrebată.

Se întâmplă să îi cereţi vreun sfat legat de meseria dvs.?

Aproape de fiecare dată o fac. De fapt, între noi sunt deja nişte reguli, anume că eu mă simt mai bine după ce am părerea ei despre ceea ce fac eu, ea are nevoie de prezenţa mea la orice premieră.

Aveţi temeri legate de viitor?

Cu măsură.

Ce pregătiţi din punct de vedere profesional pentru a doua parte a anului 2015?

Ana m-a învăţat să nu vorbesc despre proiecte, nici ale mele şi nici ale ei. Părinţii trebuie să-şi asculte copiii!

ANA ULARU, actriţă

Care sunt primele tale amintiri cu scena?

Repetiţiile la care mama mă lua cu ea. Eram fascinată de ce se întâmpla cu actorii pe scenă, de vocile lor, de felul în care trupul devine altceva, cuvintele înseamnă altceva. În copilărie avem două repere – lumea adulţilor, care are misterul unei verticalităţi bizare şi puterea cuvântului „nu”, şi cea a copiilor, în care există joacă, obiectele îşi schimbă sensul după cerinţele jocului, dimensiunile sunt altele. Şi brusc vedeam adulţi care se joacă. Serios, cu responsabilitate, dar se joacă. Şi în mod ciudat mă emoţionau foarte tare. Asta mi-am dorit să fac şi eu.

Cât s-a implicat familia în drumul tău?

M-au sprijinit şi m-au încurajat. Părinţii mei sunt scenografi – ca şi actorii, nu sunt în poziţii de putere. Poate că i-a îngrijorat ştiindu-mă un om fragil şi sensibil şi cunoscând cât de toxică şi corozivă poate fi această lume. Şi virusul actoriei e cumva responsabilitatea mamei, care mă lua pe platou şi la repetiţii.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit de la mama ta?

Când aveam nouă ani şi dădeam prima mea probă pentru un film, m-a sfătuit: „Spune cuvintele (din rol) ca şi cum le-ai spune tu”. E atât de miraculos de simplu şi frumos şi de fapt e esenţa aducerii la viaţă a unei poveşti.

Ce ai învăţat de la părintele tău?

Responsabilitatea. Forţa de a îndura şi plăcerea de lucru.

Cum arată momentele pe care le petreci împreună cu dna Mihaela Ularu?

Vorbim foarte mult. Despre tot. Ascultăm muzică, mergem cu maşina. E o bucurie uriaşă să facem road-tripuri şi eu să fiu DJ de maşină. Îmi e cea mai bună prietenă şi un sprijin uriaş.

Care este proiectul de scenografie al mamei tale preferat de tine?

Videoclipurile făcute cu regizorul britanic WIZ. Au făcut împreună clipuri pentru formaţii ca All Saints, Hurts, Kaiser Chiefs. El o adoră şi îi dă libertate creativă totală – acolo are cele mai interesante idei.

Cum te-a ajutat să te descoperi faptul că părintele tău a avut o meserie în aceeaşi branşă?

Branşa e aceeaşi, dar ocupaţiile sunt total diferite. Eu sunt în faţa spectatorilor, ei sunt oamenii care creează contextul, lookul unui act artistic. Mă descopăr încă – şi nu doar prin meserie. Cred că, atunci când încetezi să mai înveţi despre lume şi tine, când nu mai eşti surprins de nimic, pieri.

Vă sprijiniți reciproc în carieră?

Absolut! Ne sfătuim mereu şi suntem foarte mândre una de alta.

S-a întâmplat să ai divergenţe cu dumneaei legate de un rol, o probă într-un spectacol etc.?

Niciodată. Şi în general divergenţele sunt creative şi calme cu oamenii şi artiştii inteligenţi. Merg înspre ceva bun.

Ce carte bună ai citit în ultima vreme?

„A Guide for the Perplexed” – interviurile cu Werner Herzog.

Ai temeri legate de viitor?

Am întrebări şi anticipaţie.

Unde te putem vedea?

La Teatrul Bulandra, în „Omul cel Bun din Seciuan” şi „Carousel”, şi în diverse filme care vor apărea – „The Man Who Was Thursday”, „Index Zero” şi, în 2016, „Inferno”, al regizorului american Ron Howard.                       

Citește și:

Așa părinte, așa copil: Maia Morgenstern și Tudor Istodor

Așa părinte, așa copil: Mircea și Ana Baniciu

Articol preluat din ediția de octombrie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Dana-Ruxandra Panghe

Foto: arhiva personală


Lasă un răspuns

Sus