Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Brandon Bays: Calatoria catre dragoste si regasire

Brandon Bays: Calatoria catre dragoste si regasire

Brandon Bays vorbeşte simplu despre blocajele emoţionale, regăsirea de sine şi puterea creatoare a clipei prezente.

Sunt momente în viaţă în care spusele lui Coelho mă bulversează cu veridicitatea lor. Momente în care simt, pe propria-mi piele, că universul chiar face tot ce-i stă în putinţă să mă aducă într-un punct de unde toate-mi merg bine. Momente în care nu înţeleg din prima secundă de ce mi se întâmplă un anumit lucru sau de ce a intrat o persoană în viaţa mea. Momente pe care le cred fără însemnătate, dar care se dovedesc a fi capitale în traiectoria propriului destin. Într-un astfel de moment, o prietenă aproape că m-a silit să citesc o carte trasă prost la xerox, „ameninţându-mă“ că viaţa mea se va schimba radical după ce voi fi terminat ultima filă. Am deschis-o cu greu – eram obosită şi aveam atâtea de rezolvat –, dar n-am putut s-o mai las din mână. Pe măsură ce înaintam în lectură, inima se deschidea, ideile preconcepute se topeau, încrâncenarea dispărea şi în locul lor îşi făcea apariţia o stare de plenitudine, de parcă m-aş fi ridicat uşor deasupra norilor şi aş fi zărit adevărul.

Adio, ego! Bun venit, iertare!

Totul a început cu o carte trasă prost la xerox, iar acum iată-mă într-o sală imensă de conferinţe, împreună cu alţi 200 de oameni, toţi cu priviri încărcate de speranţă şi fremătând de nerăbdare, aţintite spre femeia din faţa lor. E blondă platinată, cu părul până la umeri, pieptănat lejer, cu ochii de un albastru senin, pe stilul american, cu miere în glas şi graţie în mişcări, purtând o rochie lungă roz dulce şi plimbându-se de la stânga la dreapta şi înapoi cu lejeri-tatea unei fetiţe de 20 de ani, în ciuda faptului că a trecut binişor de mijlocul vieţii. E Brandon Bays, femeia care şi-a povestit viaţa într-o carte devenită bestseller internaţional, o carte despre cum capătă minunile formă într-un secol în care eşti prea grăbit ca să le mai vezi.

Dă ochii roată în sală, de parcă are capacitatea să ne privească pe toţi deodată, şi îşi începe povestirea. Avea 39 de ani, era psihoterapeut, se bucura de o căsnicie împlinită, îşi iubea copiii la nebunie, trăia după un stil de viaţă sănătos. Credea că are lumea la picioare. Totuşi, în burta ei se dezvolta o tumoare malignă cât o minge de baschet! „A fost alarma care m-a trezit la realitate. Mi-am dat seama imediat că, în ciuda tuturor aparenţelor, aveam de înfruntat traume şi blocaje emoţionale renegate în mod inconştient zeci de ani“, îmi spune Brandon după conferinţă. A început să meargă pe la medici, iar unul dintre ei a vrut s-o reţină în spital pentru a-i extirpa tumoarea. A reuşit să-şi convingă doctoriţa să-i dea răgaz o lună, să încerce să oprească tumoarea pe căi naturale, nu invazive. Profund îngrijorată, i-a oferit această „amânare“, cu promisiunea fermă din partea bolnavei de a reveni imediat la spital dacă lucrurile s-ar fi agravat între timp.

Încrederea a fost elementul-cheie care a condus-o spre succes. Încrederea că se va vindeca, că nu există altă opţiune, că totul se va termina cu bine. Şi-a continuat stilul de viaţă sănătos, a băut doar sucuri naturale, a mers la masaje terapeutice, a încercat toate tehnicile de vindecare şi a reuşit. Dar nu aşa cum s-ar fi aşteptat. Se petrecuse ceva mai mult. În timpul unei şedinţe de masaj, Surja, kinetoterapeuta ei, i-a sugerat: „Ce-ar fi să încerci să pătrunzi cu ochii minţii în interiorul tumorii, pentru a vedea ce se întâmplă acolo?“ Când a pătruns cu gândul în interiorul propriului uter, nu i-a plăcut ce a văzut. A dat de o zonă întunecată, percepea clar senzaţia de teamă. Nu avea curajul să privească în faţă ceea ce i se dezvăluia. Apoi, în minte i-a revenit o amintire din copilărie, o traumă majoră pe care o refulase. Şi-a spus că nu poate fi aceasta cauza tuturor relelor care i se întâmplaseră în urmă cu o lună. Dar era purul adevăr. A retrăit emoţia puternică din copilărie şi curând i-au dat lacrimile. A împresurat-o marea uşurare că poate, în sfârşit, să experimenteze vulnerabilitatea şi neajutorarea pe care le-a încercat copil fiind. Acum, putea face faţă tuturor acelor emoţii negative. Şi-a imaginat un foc de tabără, unde i-a chemat şi pe părinţii ei, iar eul din copilărie a început să le vorbească. În sfârşit, fetiţa de patru ani a prins curaj şi le-a împărtăşit părinţilor durerea ei, apoi i-a iertat că nu au înţeles-o în acel moment. A fost clipa în care Brandon a simţit că totul a luat sfârşit şi tumoarea a intrat în remisie.

La consult, cu zece zile înainte ca luna de graţie să expire, medicul a constatat cu infinită uimire că tumoarea scăzuse vizibil. Cu toate acestea, doctoriţa nu a fost pe deplin convinsă şi i-a propus încă o dată extirparea a ceea ce rămăsese, de teama unei recidive. A fost momentul în care Brandon şi-a spus: „Destul!“ şi a hotărât să-şi respecte trupul şi să-i acorde timpul necesar pentru vindecare, ceea ce s-a întâmplat la scurt timp.

 

 

Detectorul personal de adevăr

„Transformarea spirituală este o călătorie interioară şi reprezintă calea personală a sufletului, prin care acesta învaţă şi se eliberează de unul singur“, scrie Brandon în cartea sa, Călătoria. A iniţiat o metodă de vindecare, un fel de scurtătură spirituală cu acelaşi nume, care permite însănătoşirea pe două paliere: fizic şi emoţional. Sună pompos, dar e simplu şi logic în acelaşi timp. După ce am cunoscut-o personal pe Brandon, mi-am zis să încerc şi eu această metodă de terapie. Aşa că am mers la un psihote-rapeut avizat, mai mult din curiozitate, şi am intrat pe uşă cu senzaţia că mă transformasem în Toma Necredinciosul. Am parcurs ambele procese ale Călătoriei, pe cel fizic pentru că simţeam o durere sâcâitoare în zona lombară, iar pe cel emoţional pentru că mă certasem de curând cu mama în urma unei discuţii greşit înţelese de amândouă şi nu mai simţeam puterea să pun mâna pe telefon ca să ne-mpăcăm. Psihoterapeuta care mă ghida de-a lungul procesului mi-a întins un pachet cu şerveţele („S-ar putea să ai nevoie“, mi-a spus ea, deşi mie mi se părea puţin melodramatic) şi m-a avertizat că ceea ce am să văd în interiorul trupului meu cu ochii minţii s-ar putea să mi se pară fără nici o legătură aparentă cu problema în sine. Aşa a şi fost. În minte mi-a apărut profesoara de română din generală, care îmi pusese nota patru în catalog pe motiv că nu a auzit în viaţa ei de expresia „ochi migdalaţi“. Atât de tare mă afectase nedreptatea din copilărie, încât mă îmbolnăvisem ca adult. Am reuşit s-o iert (da, după ce am tras o porţie sănătoasă de plâns!) şi, după o altă Călătorie, să mă împac cu mama, cu care nu mai vorbisem de o lună.

Cum pot să cred că o tumoare sau altă afecţiune gravă se poate vindeca altfel decât printr-un procedeu medical alopatic şi mai ales cum să-i fac pe alţii să creadă? o întreb. „Oferă-ţi această permisiune, să crezi, apoi foloseşte-o spre a te vindeca. Accesul la memoria celulară, conştientizarea tarelor din trecut, acceptarea lor permit ADN-ului să se vindece de la sine“, mă asigură.

Invitaţie la iertare

Tot ce trebuie să faci pentru a vedea rezultate e să fii dispusă să observi fără a judeca, să explorezi lumea din jur fără a trage concluzii critice sau analitice – doar aşa ajungi la eliberarea minţii şi a trupului. O întreb dacă sunt persoane pentru care această formă de terapie nu a funcţionat. „Nu ştiu, metoda este descrisă în carte, iar cartea e de găsit în zeci de ţări din lumea întreagă. Este implementată de guverne în procesul educaţional din şcoli. Când începi acest proces, ai acces la un adevăr mai profund, la adevărul interior.“ Nu contestă practicile medicinei alopatice şi le recomandă tuturor celor care-i cer sfatul să treacă mai întâi pe la medicul specialist, pentru a primi un diagnostic. Apoi, să încerce să înţeleagă cum ar putea fi ajutaţi prin metoda vindecării emoţionale. „Metoda Călătoria este folosită de mulţi medici în spitale, ca un tratament ce vine în completarea tehnicilor alopatice. Aşadar, medicina alopatică şi cea alternativă nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează.“

Sabotorii tăcuţi ai sufletului

Brandon nu mai are nimic din viaţa pe care o ducea la 39 de ani, când a fost diagnosticată cu tumoarea cât o minge de baschet. A divorţat, casa de pe plaja din Malibu a fost măturată de un tsunami şi a lăsat America natală pentru bătrânul continent, urmându-şi cel de-al doilea soţ. Dar a descoperit că, în spatele fiecărei întâmplări nefericite, i se deschidea un alt drum, mai bun. Nu crede într-o iubire infinită care vine din exterior, crede în iubirea fără sfârşit din noi înşine. „Toţi avem sabotori tăcuţi care, dintr-un motiv sau altul, adoră să ne pună piedici şi ne ţin departe de potenţialul nostru adevărat. Uneori, oricât te-ai chinui, nu-ţi iese nici cel mai neînsemnat lucru, alteori, când reuşeşti să te detaşezi şi să priveşti relaxat spre ce ţi se întinde în faţă, problema pare să se rezolve de la sine.“ 

A aflat de curând că mama ei, acum nonagenară, s-a născut în Boldeşti, judeţul Prahova, deşi Brandon credea că e austriacă, pentru că acolo s-a mutat cu familia încă de pe vremea când era o copilă. Despre români spune că sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni, fac aceleaşi greşeli şi au acelaşi potenţial uriaş de vindecare. „E simplu!“, îmi spune Brandon. „Vrei să-ţi fie bine? Vrei să nu te mai îmbolnăveşti? Nu pleca urechea şi nu trăi după cum îţi dictează alţii, nu căuta alinare altundeva decât în tine însăţi, nu încerca să-i schimbi pe alţii, ci schimbă-te tu şi străduieşte-te să-ţi depăşeşti constant limitele. În spatele lor, se află adevărata libertate.“

I-am cerut un sfat personal. Ce fac atunci când nu ştiu ce să fac? „Ascultă-ţi inima, descoperă de ce are ea nevoie în acel moment. Şi urmează cel mai puternic impuls.“


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus