Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Cand notorietatea salveaza vieti

Cand notorietatea salveaza vieti

 

Anul trecut, ea şi echipa au primit o altă nominalizare la Emmy, pentru campania „România sub zăpadă“. Numărul premiilor câştigate? „Vreo 10-12 cred… Cele mai multe sunt la serviciu, am câteva şi acasă, dar nu ştiu ce să fac cu ele, pentru că mi-e jenă să le expun aşa. Soţul mi-a zis, glumind, desigur, că într-o zi o să facem un mic altar din ele.“ 

Premiul câştigat în urmă cu şase ani a făcut să crească aşteptările şi standardele echipei. La o săptămână după această reuşită uriaşă, s-a lansat „România, te iubesc!“. Cât se munceşte la un reportaj? Depinde. „Pe unul l-am început în urmă cu patru ani şi nu ştiu când îl voi termina, dar lucrez la el puţin câte puţin, pentru că ştiu exact unde vreau să ajung cu el.“ O întreb care dintre subiecte s-a născut cel mai greu şi îmi dă un răspuns surprinzător: „Grele nu au fost cele pentru care am alergat mult, ci acelea care mi-au stârnit foarte multe emoţii. Sunt legate de copiii abandonaţi sau bolnavi“. În urma campaniei „Vreau şi eu părinţii mei“, Paula şi echipa sa au reuşit să schimbe legea adopţiilor. Îşi aduce aminte cum o fetiţă care fusese părăsită îşi dorea din tot sufletul o familie. Din nefericire, soarta a ţinut-o prizonieră în sistem. Ar fi trebuit s-o adopte o familie de nemţi, dar memorandumul impus României de Uniunea Europeană a stopat adopţia. „Din punctul meu de vedere, viitorul acestui copil este compromis. Sunt şi cazuri fericite: copii pe care i-am filmat şi-au găsit o familie după ce au apărut la noi în campanie. Copiii, mai ales de când sunt mamă, mă emoţionează cel mai tare. Multă lume mă întreabă cum pot să filmez copii bolnavi sau părăsiţi. Mă gândesc mai mult la partea pozitivă a întâlnirii noastre, mă gândesc că întâlnirea noastră poate schimba o viaţă sau îi salvează de la moarte, aşa că, deşi nu mă duc la ei cu sufletul uşor, plec întotdeauna de acolo încărcată pozitiv.“

A dărui, mai frumos decât a primi

Datorită campaniei „Avem viaţă în sânge“ a reuşit să determine autorităţile să înfiinţeze Registrul Donatorilor Voluntari de Celule Stem Hematopoietice. Emil Boc, premierul de la acea vreme, şi fostul ministru al Sănătăţii Ion Bazac au anunţat acest lucru în cadrul emisiunii „România, te iubesc!“. În timp ce lucra la campania aceasta, a fost contactată de două tinere, Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu, care luptau pentru un băiat pe care nu-l cunoşteau (bolnav de leucemie) şi care nu putea să facă tratamentul în străinătate pentru că ministerul nu-i dădea încuviinţarea. Împreună, au reuşit să deblocheze aceste fonduri, băiatul a plecat, dar a fost prea târziu – a murit. Acest lucru le-a determinat să înfiinţeze o asociaţie umanitară pe care au numit-o simplu „Dăruieşte Viaţă“. Cu ajutorul Ştirilor Pro TV, dar şi al altor companii, au strâns iniţial 3 milioane de euro. Toţi banii au fost investiţi în spitalele din România, au creat diverse facilităţi, printre care un laborator de citogenetică pentru diagnosticarea în profunzime a cancerului. Au făcut o bancă de celule stem, o secţie de terapie intensivă, trei camere sterile la Timişoara; la Bucureşti, s-a dublat capacitatea de transplant medular. Cel mai nou proiect al asociaţiei, „Bursa de Fericire“, a căpătat contur după ce una dintre iniţiatoare a citit un studiu care susţinea că, atunci când dăruiesc, oamenii devin mai fericiţi. „Oamenii pot fi jucători la bursă, cumpără acţiuni şi primesc certificate de acţionar în toată regula. Site-ul te ajută pe tine, ca donator, să vezi exact unde se duc banii. E o transparenţă de 100% în circuitul banilor.“ Până în prezent, s-a strâns aproape o jumătate de milion de euro, adică 20% din targetul de 2.250.000 de euro, necesari, printre altele, pentru modernizarea laboratorului de biologie moleculară şi citogenetică din cadrul Institutului Clinic Fundeni, crearea centrului de transplant în cadrul Spitalului Universitar Bucureşti şi construirea de camere sterile în centrele hematologice din Târgu Mureş şi Cluj.

O întreb dacă a primit vreodată laude din partea autorităţilor pentru toată această zbatere. „Niciodată. Dimpotrivă, am cerut o dată o audienţă la ministrul Sănătăţii de atunci, Cseke Attila, căruia i-am adus la cunoştinţă că avem de investit un milion de euro la Timişoara. Însă, pentru a cumpăra aparatura, trebuia să plătim statului al’i 240.000 de euro, reprezentând TVA-ul. Atunci, le-am propus să devină parte în acest proiect, acoperind ei TVA-ul. Şi nu s-a putut. Mi s-a răspuns sec că nu sunt bani. Suma a fost strânsă tot de noi – n-am avut încotro.“

În urmă cu aproape doi ani, Paulei i s-a împlinit un alt vis – a devenit mamă. Împreună cu prezentatorul emisiunii „România, te iubesc!“, Cristian Leonte, are un băieţel, Vladimir, cu bucle blonde şi ochi albaştri, copia fidelă a tatălui, crede mama. „Vladimir m-a schimbat definitiv şi ireversibil. Mi l-am dorit foarte mult, a fost un copil aşteptat. Sunt relaxată, îmi încurajez constant copilul, sunt calmă, dăruiesc iubire necondiţionat, aşa cum am învăţat, la rândul meu, de la mama. Cristi este un tată perfect, m-a ajutat foarte mult. E ceva mai stresat decât mine, e foarte grijuliu! Ne-am căsătorit în ziua în care am făcut botezul; a fost o cununie la care a participat doar familia.“ Ce-şi doreşte pentru Vladimir? Să fie un om bun, să aibă compasiune, să înţeleagă că a dărui înseamnă mai mult decât a primi. Cât despre celebritate, n-o încurcă – vede jumătatea plină a paharului. „Avantajul notorietăţii este unul singur: te poţi folosi de ea ca să-ţi ajuţi semenii.“

E o mână de om, are vocea cristalină şi constituţia unei balerine de porţelan. Dar se luptă cu inerţia sistemului cu tenacitatea unei feline. Pentru ea, visurile şi morile de vânt sunt concepte abstracte. Paula Herlo nu e genul care reflecteaz`, cade pe gânduri, ezită. Identifică realităţile strâmbe de care ne lovim cu toţii zilnic şi nu se lasă până ce nu le îndreaptă. În ziua în care ne-am întâlnit, telefonul îi suna întruna. Trebuia să pună la punct ultimele detalii pentru deplasarea pe care urma s-o facă în aceeaşi zi în ţară, pentru un nou reportaj, menit, ca toate celelalte, să schimbe mentalităţi sau chiar vieţi.

„Am vrut să mă fac prezentatoare la televizor“

A copilărit în Arad, într-o familie de oameni simpli, muncitori, alături de un frate mai mare. Şi-a petrecut vacanţele la Buzău, cu nişte bunici de poveste. Umbla desculţă pe uliţele satului, se juca de dimineaţă până seara, iar copilăria asta simplă şi autentică a făcut-o, aşa cum îmi mărturiseşte, să nu uite cine este şi de unde a pornit. Pe la 7-8 ani, era captivată de prezentatoarele de la televizor. „Mi se părea drăguţ să prezint deschiderea şi închiderea programului. Dar tata mi-a tăiat elanul, deşi, de obicei, ne încuraja şi ne spunea că, dacă o să învăţăm, putem deveni ce vrem noi în viaţă. Şi-a dat seama că, în vremea aceea, o astfel de meserie mi-era inaccesibilă.“ Râde, vorbeşte precipitat, de parcă gândurile ar lua-o cu mult înaintea vorbelor, un lucru neobişnuit pentru o ardeleancă sadea. Până la urmă, a dat examen la Facultatea de Confecţii din Arad şi s-a angajat, o perioadă, ca vânzătoare la o casă de modă. Următorul job a fost la un computer club – tânjea după independenţă, iar ai ei nu-şi permiteau să-i ofere tot ce-şi dorea.

În 1998, Paula a citit într-un ziar că se deschide Pro TV Arad şi se caută reporteri. „M-am dus la preselecţie ca să văd cum e, nu mi-am putut imagina că mă va angaja cineva. Ce motive ar fi avut să facă asta? N-aveam nici un fel de experienţă.“ A avut însă şansa să întâlnească un om căruia îi datorează ce este astăzi şi care se numeşte Bogdan Alupei. Datorită lui, aproape întreaga echipă de jurnalişti de la Pro TV Arad s-a mutat, cu timpul, la Bucureşti. „Ne-a luat practic de pe stradă, eram «nime’n drum», cum spun ardelenii, şi ne-a transformat în jurnalişti cu experienţă şi talent. Preselecţia a durat aproape trei luni, până când din marea de oameni (vreo 300 şi ceva) au rămas doar cinci. Era ca la un reality show: la fiecare întâlnire, unul rămânea, altul pleca. Eu am rămas. Aici a fost locul unde am învăţat că întotdeauna trebuie să cauţi povestea din spatele poveştii şi că noi trebuie să fim curioşi s-o descoperim.“

În 2003, s-a mutat în Bucureşti. „Cunoşteam toată echipa de-aici, m-au ajutat cu toţii cum au putut, însă ritmul de aici m-a dezechilibrat. Cumva mă integrasem, dar aveam clar o problemă la nivel subconştient. Îmi amintesc că slăbisem atât de mult, încât ajunsesem să cântăresc doar 39 de kilograme. Tot salariul îl dădeam pe biletele de tren, ca să mă duc acasă în weekenduri. Dar a trecut, m-am adaptat“, priveşte Paula cu detaşare spre acea perioadă de început.

Emmy, acest Oscar al televiziunii

În 2008, a venit recunoaşterea muncii ei şi a echipei alături de care realiza reportaje pe teme sociale la Pro TV. Era în vacanţă în Portofino când a primit vestea că materialele trimise au fost nominalizate. Era vorba despre campania „Tu ştii ce mai face copilul tău?“, o analiză pragmatică şi dureroasă a dramelor la care sunt expuşi copiii rămaşi singuri acasă, în timp ce părinţii lor sunt forţaţi de un sistem neputincios să muncească ani întregi în străinătate pentru a-şi câştiga existenţa. „Când am fost anunţaţi drept câştigători, a fost incredibil! Eu am uitat ce aveam de zis pe scenă, dar mi-am revenit pe parcurs. A fost atât de emoţionant! Pentru mine era de ajuns că fusesem nominalizaţi, că o să văd în carne şi oase personalităţi despre care citisem doar în manuale de jurnalism, dar să şi câştigăm…“

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus