Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Carmen Tanase: Cand faci totul cu bucurie

Carmen Tanase: Cand faci totul cu bucurie

Am stat la o cafea cu actrița Carmen Tănase și am vorbit vrute și nevrute. O bucură lucrurile normale și trăiește în universul pe care și-l dorește. Trăiește pe scenă și dincolo de ea și fiecare lucru frumos care i se oferă îi aduce… bucurie.

Indiferent ce rol ar juca, este memorabilă, reușește să intre până la identificare în pielea fiecărui personaj, fie în teatru, fie în film, fie în serial de televiziune. Dacă ai văzut-o în „Pescărușul”, în „Veronica se hotărăște să moară”, în „Gaițele” sau în „Inimă de țigan” ori „Pariu cu viața”, cu siguranță nu o poți uita. E mereu vie, mereu adevărată, o forță ce clocotește sub un aspect fragil, delicat. Dincolo de faptul că este îndrăgostită de meserie, este o mamă mândră de fiul ei și o mare iubitoare de animale.

Ce amintiri îți trezește parfumul teilor?

Îmi amintește de Iași. Numai acolo teii au parfum pentru mine. Acolo mi-am petrecut șase ani. Am și aici, la București, un tei în fața blocului, iar când înflorește, tot de Iași îmi amintește. Iașiul a însemnat enorm pentru mine. După ce am terminat facultatea, am fost repartizată de fapt la Teatrul din Suceava, dar a căzut proiectul și am ajuns la Iași. Acolo am jucat cele mai bune roluri, am cunoscut niște oameni fantastici, m-am simțit ca într-o familie și, când a trebuit să plec, m-am despărțit greu de Iași. Este orașul tinereții mele.

Dintre oamenii cu care ai lucrat de-a lungul timpului, cui datorezi ceva din ceea ce ești?

Îi datorez mult Olgăi Delia Mateescu, ea m-a pregătit pentru facultate. M-a chinuit îngrozitor, m-a ținut de probă trei luni, timp în care eu a trebuit să demonstrez că merit să dau admitere la facultate. După ce am trecut de proba asta, m-a chinuit ca pe hoții de cai, dar ce bine mi-a prins! A fost un fel de cantonament. La un moment dat, m-a și „înfiat“, fiindcă eram mai mult pe la ea decât pe acasă, mi-a dat pantofi cu toc să mă pot duce la examen, m-a învățat să merg pe tocuri. Pe atunci habar n-aveam eu de-astea. Ei îi datorez intrarea mea la facultate. Dorința de a merge la facultate însă i-o datorez Ginei Patrichi, de care eram îndrăgostită de copil. Îmi făceam cearcăne ca ale ei cu creionul. Pe urmă mi le-a dat Dumnezeu pe ale mele, de care nu mai știu cum să scap acum. Mi-am dorit să fiu ca ea. Pe atunci credeam că trebuie să fii precum cineva, nu ca tine.

A fost și frumusețea un atu pentru alegerea asta?

În tinerețe nu îmi dădeam seama, nu înțelegeam asta.  Nu am știut să mă folosesc nici de faptul că eram slabă moartă. Îmi era jenă. Acum ce mi-aș mai dori să dau timpul înapoi să pot profita… Eu nu pun preț pe asta. Mie mi se pare, de pildă, că una dintre cele mai mari actrițe ale noastre este Coca Bloos, ale cărei farmec și talent sunt inegalabile. Între „o poză“ frumoasă și Coca Bloos, eu o aleg pe Coca Bloos.

Ești la apogeul carierei.

Zici?

Da, și nu o zic doar eu. Ce rol îți mai dorești?

Nu mi-am dorit niciodată un rol anume, nu am cerut niciodată un rol, dar am primit bucuroasă tot ceea ce mi s-a oferit. Poate totuși mi-ar fi plăcut să joc mai mult Cehov. Într-o vreme în care se putea. Acum nu mai pot juca decât băbuțele din Cehov. Mi-ar fi plăcut să fiu Arcadina sau Liubov Andreevna. Aaaa! Ba da, mi-am dorit să joc ceva, la vârsta potrivită, bineînțeles, Anna Karenina, dar am rămas cu dorința.

Ai o apetență către cultura rusă…

Așa am fost crescută…(râde) Când eram la Iași, era pe vremea lui Gorbaciov, o perioadă de mare deschidere culturală pentru perioada aceea, ne puseserăm antene și prindeam Moscova 1 și 2. Și, ca să înțeleg ceva, mi-am luat un manual. M-am străduit…

Apropo de cultură, mai e necesară? Mai folosește la ceva cultura generală?

E o delicatesă. Oamenii nu mai citesc, nu mai știu să scrie românește. Mă uit pe Facebook și mă cuprinde groaza. Când văd greșeli flagrante de scriere, deja îmi pierd răbdarea. Dacă nu ai pus cratima cum trebuie, deja nu mai ai ce discuta cu mine. Sunt tineri care nu știu cuvinte simple, uzuale și mă întreb ce e cu ei. Îți trece pe la urechi un cuvânt. Dacă nu știi ce înseamnă, oare nu te interesează să îi afli sensul? Nu!?

Aptitudini pedagogice ai, doar ești absolventă de liceu pedagogic. Ai profesat?

Da. Eu nu am intrat din primul an la facultate și m-am dus la post. Eram învățătoare, dar, fiindcă nu aveau post de învățătoare, am fost profesor de muzică și desen. Și eram și dirigintă. Aveam 18 ani și în clasa a VIII-a erau elevi mai mari decât mine deoarece rămăseseră repetenți. Însă ne-am înțeles foarte bine, erau copii de la țară, din comuna Baba Ana.

Cum erau copiii de la țară? Mai dispuși să învețe, să primească?

Acum nu știu cum sunt, dar atunci așa erau. Pe vremea aceea am avut o elevă, o fetiță extraordinar de săracă. Mi-o aduc perfect aminte: blonduță, cu tenul alb și cu ochi albaștri și nu scotea o vorbă în clasă. Ori de câte ori o întrebam ceva, se ridica în picioare și stătea mută. Și atunci m-am dus acasă la ea. Stătea într-o colibă făcută din pământ, cu o gaură drept ușă prin care intrai mai mult de-a bușilea. În încăpere erau două paturi. Într-unul zăcea o bunică muribundă, iar în celălalt se îngrămădeau toți membrii familiei, care erau mulți, peste șase. Și atunci am înțeles că fetița aceea nu avea niciun univers. Nimeni nu o băga în seamă, maică-sa nu o întreba niciodată nimic, cum să vorbească ea? Am avut ambiția să fac copilul ăla să vorbească, să răspundă, să gândească și am fost surprinsă: fetița era deșteaptă.

Dar copilăria ta cum a fost?

Nebună! Am fost un copil care se bucura de tot și, mai ales, de libertate. Mă duceam foarte des la bunica de la Scăieni și îmi plăcea mult, mă jucam în țărână. La Scăieni erau sonde și mă aflam mai toată vremea pe acolo. Tot acolo era și o fabrică de geamuri, așa că adunam cioburi și îmi făcusem o colecție serioasă. Băteam maidanele cu copiii, am luat și păduchi…

Tudor a avut și el o copilărie ca a ta?

Nu. Fiul meu a crescut la București, nu a trăit ca mine. L-am învățat de mic să spună la culcare rugăciunea, uneori și la masă, fără să exagerez, fiindcă nici eu nu sunt prea religioasă, sunt credincioasă așa, pentru mine. Acum, el e agnostic. Apropo de discuția asta mare cu religia în școli, copilul își alege singur drumul, e tot cum vrea el. Dacă are un pic de personalitate, face exact ce vrea și ce simte.

A fost dorința lui să facă Regie sau a urmat tradiția familiei?

Da’ ce, m-am putut opune ori am putut spune ceva? L-am crescut liber, prea liber. A făcut cum a vrut.

Ai jucat chiar într-un film de-al lui…

Da. A fost un film de școală. El a făcut la Amsterdam facultatea, a durat trei ani. Nu-i mare diferență față de școala noastră de regie, în schimb insistă foarte mult pe partea de tehnică. Îți pun aparatul în brațe și trebuie să te descurci. Ai deadline pentru predarea filmului și, dacă nu îl respecți, pierzi cinci puncte din start la notare. Asta e o lecție, iar Tudor a învățat-o bine acolo. Băiatul meu citește și nu am niciun merit legat de asta. Nici eu și nici taică-său. De mic e cu cartea în mână. La televizor nu se uită. Își ia din alte surse informațiile.

Dar tu te uiți la televizor?

Daaaa! Sunt dependentă. Am televizoare peste tot și acum îmi pun unul și în baie.

Serios? La ce te uiți?

La politică. Sunt un om cretin.

Te tentează politica?

Nu! Sub nicio formă, dar mă interesează fenomenul.

Nu ți-e dor deloc de Flăcărica? Ce a însemnat personajul acesta în cariera ta?

Ba da. Nu mi-am dat seama de asta decât după ce s-a terminat serialul. Așa se întâmplă mereu… Îți dai seama cât a valorat ceva abia când s-a terminat. Am jucat patru ani rolul ăsta. După vreo doi ani și jumătate, am zis: „Gataaaa, m-am săturat! Nu îmi dă și mie nimeni altceva să joc. Mă strigă lumea pe stradă Flacăra. Am să rămân agățată de ea toată viața“. Cred că mă izmeneam, cred că de fapt nu îmi doream asta, fiindcă, atunci când s-au terminat filmările, nu vreți să știți cât am plâns. Prietena mea, Monica Pop, mi-a făcut o poză. Eu plângeam de parcă îmi murise cineva din familie, plângeam fiindcă murise o parte din mine.

Cum a fost colaborarea cu Gheorghe Visu?

M-am înțes foarte bine cu el. Ne știam încă de pe vremea când eram studentă. Are un soi de umor care mie îmi place foarte mult, un haz bizar, deși el pare cam ciufut. Ce să zic, am comunicat foarte bine și ne-am respectat reciproc.

Cine e Flăcărica asta în realitate? Cine te-a inspirat?

O vecină de palier, florăreasă genială, pe care o iubesc, Lămâița o cheamă. Este unul dintre vecinii mei cu cel mai mult bun-simț. Este drept, are gura cam mare, dar ea are dreptate întotdeauna. Nasol e cum pune problema. Dacă ai intrat în gura ei, ai încurcat-o! Dar ea nu țipă decât dacă are dreptate. Mie îmi plac țiganii, sunt exotici, temperamentali, spun ce au de zis: ce-i în gușă, și-n căpușă. Trebuie să te porți și tu normal cu ei și să înveți să comunici. 

Cu cine semeni?

Cu tata.

De la cine moștenești ochii?

Culoarea de la mama și forma de la tata.

Cât au fost de importante principiile de familie în educația ta?

Am crescut în veselie și bucurie. Tata avea un farmec copleșitor. Era atât de frumos și de vesel, că, de fapt, bărbatul vieții mele rămâne tata.

Când ți-ai căutat jumătatea, ai avut în minte modelul patern?

L-am căutat tot timpul. Eu și soțul ne-am apropiat repede. Fiind mai mare decât mine, era de toate: și tată, și prieten, și soț. Vorbeam orice cu el. Comunicam perfect. Dar ca tata nu are cum să mai fie vreunul vreodată. La noi acasă erau petreceri fabuloase, de ne știa orașul. Se stătea până dimineața, pe la 7, cu muzică sau chiar cu lăutari.

Ești o femeie interesată de modă?

Îmi place să văd lucruri frumoase, dar mă plictisesc să umblu prin magazine. Nu probez niciodată vreo haină fiindcă nu am chef de cabina de probă, unde oglinda te arată întotdeauna cât malu’. Le iau la nimereală. Chiar mă gândeam și vorbeam cu prietenele mele: „Mă, de ce-or fi comercianții așa de fraieri și nu pun oglinzi care subțiază? Că și-ar vinde marfa fără probleme!“

Nu le da idei!

Toate oglinzile te fac mică și lată. Pe vremuri eram mai preo-cupată. Ideea e să nu fii nici prea demodată și să fii curată.

Ești singură de ceva vreme. Te-ai gândit vreodată să te mai căsătorești?

Căsătoria a ieșit din calcul. Este un contract și trebuie să faci niște lucruri ca să funcționeze și eu nu am chef acum decât să fac ce vreau, nu ceea ce trebuie.

Cu prietenele de la Ploiești te mai vezi?

Da. Chiar astăzi merg la Ploiești și mă voi vedea cu Luminița, vecina mea. Ne amintim tot timpul. Sunt lucruri care rămân. Chiar dacă m-aș îmbolnăvi de Alzheimer, partea aceea din viață nu aș avea cum s-o uit.

Ce dimensiune are fericirea?

Nu știu dacă există…

Dar timpul?

Până acum un an, nu l-am simțit, dar încep să înțeleg cum trece timpul.

Ai fi o soacră bună?

Da. Tudor are o relație de lungă durată, chiar dacă nu e căsătorit, și sunt o soacră bună. Am fost întotdeauna mai permisivă cu fata decât cu el. Întotdeauna o favorizez pe ea.

Ce îți dorești pentru mâine?

Să îl văd pe Tudor pe drumul lui. Asta e pentru mine. Viața mea este legată de fiul meu.

Vrei să fii bunică?

Nu neapărat, dar, dacă voi fi, e foarte bine.

Însă i-l iau. Dacă până acum câțiva ani îi spuneam că, dacă face un copil, îl privește, să-l crească, că vreau și eu să mă distrez, acum i-l iau. Îmi  lipsește un bebeluș. Îmi aduc aminte de el când era mic, când se trezea din somn și nu știa pe unde e și făcea o față nostimă.

E primăvară… ceva astenii?

Iubesc anotimpul ăsta. Îl iubesc din toți rărunchii. Eu sunt născută iarna și mi-e frică de frig, iubesc căldura.

Florile aduse pe scenă înseamnă pentru actrița Carmen Tănase…

Bucurie că lumea se gândește, se ocupă din timp să cumpere și să îmi aducă mie o floare. Îmi plac florile vii, dar și mai mult animalele. Am trei câini: Moșu, Etna și Zorna, și nouă pisici, dar aș ocupa tot timpul pentru interviu să vă spun cum o cheamă pe fiecare.

Dar aplauzele ce îți aduc?

O să râdeți, mie îmi e puțin jenă la aplauze. Când eram mai tânără, îmi spuneau toți că sunt prea serioasă la acest moment. Dar eu nu știam că trebuie să zâmbesc. Mi-e jenă: dacă nu am fost bună pe scenă? Mi-ar plăcea să fiu dezinvoltă precum cei de la operă. Acum am căpătat experiență, mai zâmbesc, însă după spectacole adorm greu și târziu.

Visuri?

Să fiu sănătoasă ca să pot să le duc…

Articol preluat din ediția de mai 2015 a revistei Femeia.

Autor: Ivana Iancu

Sursa foto: Radu Vintilescu


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus