Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Catalin Stefanescu: 100% implicat in relatie si jurnalism

Catalin Stefanescu: 100% implicat in relatie si jurnalism

Cătălin Ștefănescu realizează, sfidând parcă vremurile, o emisiune culturală care împlineşte anul acesta 16 ani de existenţă. Tot contrar tendinţelor actuale, are o relaţie sentimentală de lungă durată şi nicio dorinţă să şi-o expună public. Explicaţia ne-o oferă chiar el: „Încerc să fiu un om care-şi vede de treaba lui“.

Recunoaşte fără urmă de ipocrizie că jurnalismul n-a fost prima sa dragoste. Nici măcar a doua. Pasiunea pentru meseria pe care o practică în prezent a venit treptat, după ani întregi de muncă pe teren, reportaje emoţionante şi interviuri cu personalităţi internaţionale. Iar acum realizatorul emisiunii „Garantat 100%“ de pe TVR1 se dedică exclusiv proiectului care i-a adus, vrând-nevrând, notorietatea. Şi asta, culmea, fără să aibă îndoieli ori discuţii acasă. 

Interesul tău iniţial nu a fost pentru jurnalism, ci pentru actorie. Ce te-a împiedicat să devii actor?

În primul rând, nu a fost vorba despre o piedică. Nu plănuisem să fac jurnalism, în primul an de facultate eram convins c-o să urmez o carieră universitară, dar pur şi simplu aşa s-a întâmplat.

Totuşi, cum s-a întâmplat să devii jurnalist?

Colaboram la o emisiune pentru studenţi la Radio Cluj, când am aflat că se organizează concurs la televiziune. M-am dus la TVR Cluj şi am luat postul fără să am rude, prieteni, vecini, consăteni care să pună o vorbă bună. Aşa am devenit reporter la ştiri. Şi, timp de vreo doi ani, am făcut tot ce era de făcut: ştiri pe social, divertisment, orice. Dar nici după acest moment nu credeam că voi urma o carieră în domeniu.

Alternativa era o carieră muzicală? Am înţeles că ai cântat în vreo două trupe.

Da, aveam o trupă în liceu…

Ca să cucereşti fetele?

În mare măsură, da! Categoric da. Exista şi pasiunea de a cânta, dar la fel de bine era vorba şi despre o doză de teribilism.

Aveai fane?

Ei, n-am ajuns chiar până acolo. Dar cred că, dacă drumul vreunuia dintre noi nu era influenţat de părinţi, s-ar fi întâmplat ceva cu trupa aia. A fost oricum o experienţă foarte faină! Eram la Govora, deci într-un oraş foarte mic, şi trupa a fost chiar o performanţă pentru noi.

Unde te-a prins Revoluţia?

Eram tot în Govora, am păzit oraşul de terorişti. Tocmai terminasem anul acela armata – am efectuat 478 de zile în serviciul patriei şi a fost o experienţă mai degrabă tristă – şi ţin minte că era atunci, în 1989, ceva special în aer, se simţea că totul era pe punctul să pocnească. La Revoluţie, eram profesor suplinitor de limba engleză la Liceul din Govora, iar imediat după aceea, am dat admitere
la Facultatea de Litere şi m-am mutat la Cluj.

Iar în ’90, te-ai angajat deja ca jurnalist…

Corect, la primul ziar privat din România, „Curierul de Vâlcea“, unde am lucrat până în ’91 ca reporter.

Te dedici 100% meseriei. Ai avut vreodată discuţii cu partenerul de viaţă din cauza asta?

Nu, nici vorbă. N-am mai fi fost parteneri dacă se întâmpla lucrul acesta. Şi, uite, la anul se împlinesc 20 de ani de când suntem împreună…

Mulţi înainte! Cum de aţi reuşit asemenea performanţă?

Pur şi simplu aşa s-au aşezat lucrurile. Convieţuirea e un mecanism simplu şi, în acelaşi timp, extrem de complicat. Nu spun nicio noutate. Nu pot fi în halul ăla de tupeist încât să dau reţete. Nu există aşa ceva.

Depui ceva muncă pentru ca relaţia să funcţioneze sau laşi lucrurile să meargă de la sine?

Dacă e muncă, în primul rând îţi spun că multor oameni nu le place munca. În al doilea rând, cred că, atunci când relaţia devine o muncă, trebuie să-ţi iei concediu.

E o vacanţă continuă relaţia ta?

Nu e o vacanţă continuă, însă, atunci când acorzi prea multă atenţie mecanismelor de supravieţuire împreună, pierzi esenţialul. Atunci când îţi cumperi un echipament audio foarte performant, rişti să asculţi echipamentul şi nu muzica. Aşa e şi-n relaţiile sentimentale.

Ştiu că nu erai adeptul căsniciei. Te-ai răzgândit cumva?

Nu. E o decizie personală, nu mă apuc să fac niciun fel de conferinţe în favoarea taberei a ceea ce se cheamă partenerii consensuali. Nu, dom’le, nu fac aşa ceva. E o decizie personală, dau seamă pentru ea, e perfect OK…

Dar ţi-e teamă că certificatul de căsătorie v-ar schimba relaţia?

Eu îţi spun cum funcţionez eu, mai mult de atât n-aş şti să-ţi spun. Aş face partidul partenerilor consensuali, ceea ce nu e cazul, chiar nu e cazul.

Apropo de partid, te-a tentat vreodată politica?

Nu, niciodată. Nu mă tentează deloc politica, altminteri mă interesează foarte mult politicile. Trăim într-un spaţiu în care politicile trebuie să ne intereseze. Sunt unul dintre cei care militează fervent pentru participarea la vot, sunt interesat de ceea ce se întâmplă în spaţiul public.

Ai ieşit vreodată în stradă ca să militezi pentru o cauză anume?

Am ieşit şi în stradă, dar felul meu de a milita trebuie să ţină cont şi de faptul că sunt jurnalist. Încerc să aduc în atenţie anumite cauze, am un soi de activitate socială despre care nu vorbesc în spaţiul public, cred că există lucruri care trebuie să rămână în relaţia dintre tine şi tine.

Te-ai gândit vreodată să emigrezi?

De foarte multe ori.

Şi ce te-a oprit?

Laşitatea, comoditatea, tembelismul, lenea, un anumit fel de teamă, lucrurile astea nefiind neapărat coprezente. În acelaşi timp, sunt unul dintre cei care cred că se mai poate face câte ceva şi pe-aici. Dar nici n-aş spune că am abandonat ideea emigrării. Sunt încă deschis ideii şi cred că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, perspectivele ar trebui să se multiplice, nu să se împuţineze.

După ce se va închide capitolul „Garantat 100%“, spre ce te îndrepţi?

Ai vorbit cu cineva, ştii ceva? (râde)

Nu, eram doar curioasă dacă îţi vei deschide vreun blog culinar, dacă te faci comentator sportiv…

A, bun! În cazul ăsta, răspunsul e foarte simplu: nu ştiu ce o să urmeze. Ştiu ce fac acum, ştiu că-mi place ceea ce fac acum şi mi-e suficient. S-ar putea să fie o dovadă de profundă iresponsabilitate, dar nu-mi fac planuri. Am planuri foarte precise în meserie, dar atât. Am şi refuzat să fac anumite lucruri în favoarea meseriei…

Bănuiesc că ai primit destule oferte profesionale tentante de-a lungul carierei…

Da, unele dintre ele chiar precise şi consistente, dar le-am refuzat. Am continuat la TVR deoarece cred foarte mult în ceea ce are de făcut postul public de televiziune.

Nu degeaba spuneam de un blog culinar. Printre pasiunile tale se numără şi gătitul…

Da, îmi place mult să gătesc pentru prieteni. Gătesc de toate, mai puţin deserturi. Nimic spectaculos aici. În general, încerc să fiu un om care-şi vede de treaba lui.

Ce ai gătit ultima dată?

Acum vreo două săptămâni, am gătit la Cluj pentru prieteni un ragù alla Napoletana, e destul de simplu de făcut, dar durează câteva ore prepararea. S-a bucurat de mare succes, să ştii.    

Eşti, de asemenea, „câine până la moarte“…

Da, sunt unul dintre suporterii raţionali şi resemnaţi ai lui Dinamo şi, nu, nu-i înjur pe adversari, nu le-aş rupe picioarele. A trecut o vreme de când la clubul pe care îl susţin nu se mai întâmplă fotbal, ci altceva, motiv pentru care nu mai merg pe stadion. Voi deveni suporter activ când la club se vor reinstaura sportul, atmosfera corectă şi lumea contemporană. Până atunci, sunt un simpatizant resemnat.

În final, spune-mi ce e mai dificil pentru tine: să iei sau să dai interviuri?

Sunt unul dintre oamenii cărora le place să povestească, nu am probleme atunci când acord un interviu. În ceea ce priveşte cealaltă ipostază, nu cred că e OK să vorbeşti prea mult despre felul în care îţi faci meseria. Nu zic că meseria de jurnalist trebuie să fie învăluită în mister, pentru că oricum e foarte expusă, și consider că a o descheia la toţi nasturii e un lucru nefericit.

De ce, care ar fi riscul?

Lucrurile se consumă repede, se epuizează, devin toate o pastă uniformă. Ştiu că tendinţa e să ne expunem tot mai mult, dar nu trebuie să fim toţi la fel. Trebuie să existe şi oameni care ţin clasic de meseria asta. Iar eu sunt unul dintre ei.

Citește și:

Irina Pacurariu: Fara povesti, n-am fi ceea ce suntem

Mihai Gainusa: Imi doresc sa traiesc cel putin inca o data

Christian Sabbagh: Eu nu judec pe nimeni

Articol preluat din ediția de iulie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Alexandra Rotărescu30

Foto: TVR


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus