Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Christian Sabbagh: Adrenalina este ca aerul pe care îl respir

Christian Sabbagh: Adrenalina este ca aerul pe care îl respir

Despre Christian Sabbagh se poate spune mai în glumă, mai în serios că este un fel de haiduc contemporan. Eu l-am văzut în acțiune la Roma, unde a pus pe jar Poliția italiană.

Poate fi urmărit nu doar la știrile Kanal D, ci și în emisiunea Sabbagh în acțiune. Cum e Cristi? Entuziast, pasionat și sensibil la durerile lumii. Idealismul lui pare desuet, dar e absolut necesar. 

Cât curaj, dar și câtă rațiune îi trebuie unui bărbat să lucreze sub acoperire într-un caz de care depinde viața oamenilor?

Această profesie nu o poate practica oricine. Ai nevoie de o stăpânire de sine ieșită din comun, dar și de o doză de nebunie. Trebuie să te gândești că ai de salvat vieți și orice mică greșeală de-a ta poate costa viața unui om sau chiar propria viață. Ca atare, în momentul când pleci la drum, te gândești la enorm de multe riscuri. Iar lucrurile evoluează de la un minut la altul. Situațiile pot lua orice întorsătură. Dacă nu ai calm și sânge-rece, nu vei reuși. Dimpotrivă, îți poți distruge viața sau poți distruge viața cuiva. Noi, până acum, am avut succese. Dar, dacă o misiune ar fi fost un eșec, ce s-ar fi întâmplat cu mine? Trebuie să îți asumi niște riscuri. E o mare diferență între ce facem noi și un gambler, un om care joacă la ruletă – acolo ține de altceva, de hazard. Aici ține doar de rațiunea ta și de cât de calculat ești.

Simțul civic se educă sau îl ai pur și simplu?

Simțul civic se educă. Îl învățăm la școală, dar te și naști cu el. Oamenii care au bun-simț s-au născut cu el. Sunt „n” cazuri de copii care au crescut în familii destrămate, dar care au mult bun-simț.

Viața ta profesională se derulează între rațiune și pasiune. Cum le echilibrezi?

Este ca și cum ai avea două talere, iar balanța trebuie să fie perfect echilibrată. Dacă îți faci meseria cu dăruire și iubești oamenii, toate vin de la sine. Dacă ți se impune ceva, niciodată nu îți va ieși nimic. Anumite situații te pun în pericol și pe tine, și pe ai tăi.

Te-ai temut vreodată?

M-am temut pentru ai mei, nu pentru mine. Spre deosebire de familie, eu știu să mă apăr. Este foarte adevărat că și familia mea este protejată, nu sunt un inconștient. Chiar dacă nu mai sunt împreună cu Luiza, asta nu înseamnă că Yasminei, fiica mea, îi lipsește ceva, în materie de protecție. Ca să lovească în tine, lovesc în ai tăi, ca să te doară mai tare. Ultimele amenințări au fost la adresa familiei, nu la adresa mea.

Jurnalismul de investigație se învață la școală sau îți cere anumite calități?

Jurnalismul de investigație cere curaj, cere rațiune, corectitudine și să mergi până la capăt, indiferent de riscuri. Nu înveți așa ceva la școală. Profesia asta o înveți de la unii mai bătrâni, de regulă. La școală înveți cum să redactezi o știre, nimic altceva. Ai nevoie de experiență în teren, iar în teren te întâlnești cu varii situații. Este un tărâm pe care îl explorezi și de fiecare dată ai ceva de învățat.

Te pui cu credință și convingere în slujba oamenilor. De unde forța asta?

Când eram mic, visam să fiu un cavaler al dreptății. După  cum vedeam eu treaba asta, ar fi trebuit să mă fac polițist. Dar dosarul meu de cadre nu era bun, proveneam dintr-o familie mixtă: mamă româncă, tată libanez. Și, atunci, am ales această profesie. Consider că, prin ceea ce fac, ajut și mai mult oamenii. Pentru că polițistul sau procurorul merg până într-un anume punct, pe când noi, jurnaliștii de investigație, salvăm și vieți, găsim și soluții, ajutăm totodată și oamenii. E mai mult decât îmi imaginam. De mic mi-au plăcut oamenii și probabil de aceea am ales profesia asta. Îmi place să comunic.

Ce cărți ți-au hrănit imaginația?

Foarte multe! Mă interesează acum jurnaliștii români din perioada interbelică: Filip Brunea-Fox, Geo Bogza, Pamfil Șeicaru.

Femeia de lângă tine înțelege plecările tale… nu se știe unde?

La început, fiecare femeie pare să te înțe­lea­gă. Dar înduri o săptămână, o lună, cinci luni, iar după un timp te cam saturi. Noi, jurnaliștii de investigație, avem cea mai mare rată a divorțu­rilor. Pentru că, dacă permanent ești plecat, ce viață mai este aia? Le înțeleg pe fostele soții. Au fost niște eroine. Dacă aș fi fost femeie, eu nu aș fi putut sta cu un asemenea om. Când îți este lumea mai dragă, el nu este lângă tine. Dacă la început toate te înțeleg, mai apoi apar, inevitabil, discuții, iar relația începe să scârțâie.

Cine te-a  învățat să îți faci nodul la cravată?

Unchiul meu. Când am venit în România, am stat la sora mamei mele, care era căsătorită cu un colonel de poliție. El m-a învățat. Am prins liceul în vremea lui Ceaușescu și trebuia să știu să îmi fac nod la cravată. 

Stai destul pe drumuri. Ai timp să privești în jur, să admiri? În ce locuri te-ai întoarce?

În general, când sunt prin țară, nu am timp să mă uit la peisaje pentru că sunt în acțiune. Când călătoresc, admir peisajele, norii. Mă fascinează. Pentru o oră, cinci sau șase, cât durează zborul acela, mă relaxează să privesc pe geam. Dacă ar fi să mă întorc, m-aș întoarce în locurile copilăriei, când mergeam la scăldat la gârlă cu prietenii de joacă.

Ai un program ritmic de sport, de întreținere?
Da, de la o vârstă încolo, trebuie să faci sport. Poate vă amintiți că, la un moment dat, am alergat după un hoț. Am alergat vreo șase sute de metri și am sărit trei garduri. Cam gâfâiam. La mine se adaugă faptul că sunt fumător. Am practicat și karate, din toate câte puțin… Pe Yasmin o încurajez să participe la cursuri de karate, iar anul acesta a ieșit pe locul I la un concurs. În ultima perioadă, stau cam prost cu timpul și nu am mai ajuns la sală. Dar alerg și merg mult pe jos.

Îți plac armele? De dragul sportului sau și pentru autoapărare?

Da, îmi plac. Armele sunt frumoase, pot fi ca niște tablouri. Au un singur defect: ucid. Depinde pe mâna cui sunt acele arme și cine apasă pe trăgaci. O armă poate fi o operă de artă – de aceea există colecționari de arme, de la cele vechi până la cele moderne. Eu le-am privit întotdeauna ca pe niște obiecte de colecție, niciodată nu mi-a plăcut să folosesc o armă ca să împușc o ființă. Trag în poligon și atât. Nu merg la vânătoare. Ar fi nefiresc ca eu, înarmat, să ucid o ființă care nu mi-a făcut nimic. Nu suport suferința.

Cum e o zi liniștită din viața ta?

O zi liniștită mă omoară. Dacă aș avea două zile liniștite pe săptămână, aș fi terminat. Adrenalina este ca aerul pe care îl respir.

Cum vezi tu o lume mai bună? Poate ea exista?

Văd o lume mai bună – eu fiind un pic mai „de stânga”, fără a fi comunist. Dacă oamenii ar empatiza cu cei aflați în suferință, lumea ar fi altfel. Uitați-vă ce se întâmplă! Ura, dușmănia, dorința de a-l da în gât pe vecin ne-au invadat pe toți. Nu mai avem ochi să vedem oameni frumoși, oameni care să impresioneze prin noblețe și frumusețe sufletească. Oamenii generoși, care sar să ajute semenii, sunt foarte puțini. 

Citește și:

Pavel Bartoș: Darul cel mai valoros, familia

Dragoș Pătraru: Suntem doi, ca un superOM

Așa părinte, așa copil: Mircea și Ana Baniciu

Articol preluat din ediția de martie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Ivana Iancu

Foto: PR (Kanal D)


Lasă un răspuns

Sus