Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Crina Semciuc: Cea mai mare provocare este viața însăși

Crina Semciuc: Cea mai mare provocare este viața însăși

Este actriță a Teatrului Național din București și a devenit cunoscută din filme de televiziune, dar și din lungmetrajele în care a jucat, încă din 2007. Cu rolul Yasmine din filmul  „Selfie69“, ne-a mers la suflet.

Toamna aceasta, Crina revine pe ecrane cu un rol principal în „Povestea unui pierde-vară”, o comedie spumoasă în care joacă alături de Alexandru Papadopol și Nicoleta Lefter, în regia lui Paul Negoescu.

În teatru, fie că este Julieta, Cordelia, Anca sau Miranda, Crina are știința de a fi ea însăși și mereu alta. Roluri grele pe care știe să le construiască în stilul ei, surprinzându-ne întotdeauna. În rolul Julietei o putem vedea pe Crina pe scena TNB, din septembrie, revenind la trăirile adolescenței.

Dincolo de scenă și reflectoare, Crina este discretă. Este căsătorită cu Radu Stancu și au împreună un băiețel.

Ești o floare. Ai un prenume mai rar. A cui a fost ideea?

Este  o poveste mai veche. În copilărie, fratele meu, Florin, nu putea să strige Cristina, practic acesta este numele meu din buletin, și, pentru că nu putea să-l pronunțe pe r mă striga China, iar eu lui îi spuneam Fuin. Datorită lui Fuin am acest nume frumos de floare, care a rămas constant și a devenit pe parcurs numele meu oficial.

Toată copilăria te-ai visat actriță?

Mmm… nu chiar, mi-am dorit mult să ajung o mare balerină. Eram foarte timidă când eram mică, îmi era rușine să vorbesc în public, dar îmi plăcea să fiu pe scenă, așa că am ales să dansez. Am descoperit scena datorită mamei, ea fiind actriță la Teatrul Muzical din Galați. Mă lua zilnic la repetiții și chiar am jucat alături de mama pe scenă, încă de la o vârstă foarte fragedă, abia dacă aveam trei ani. Dar după 8 ani s-a desființat clasa de balet, iar mama m-a îndrumat să dau la teatru. Îmi aduc aminte că tata m-a încurajat foarte tare și amândoi au fost cu mine la prima probă. Ceva minunat s-a întâmplat în acel moment, am reușit să îmi înving emoțiile, să fiu stăpână pe mine, să dau din emoția mea celor din comisie, ia într-a IX-a, am intrat la prima clasă de teatru din Galați.

Premiul acordat de UNITER pentru rolul Lena din „Leonce și Lena“ a fost un pas important spre notorietate?

N-aș putea spune că premiul UNITER m-a ajutat cumva, dar știu că acest premiu a fost un cadou minunat pentru părinții mei, pentru cei care m-au susținut în cele mai dificile momente, și, da, mărturisesc că și pe mine m-a ajutat la vremea respectivă mai pun o cărămidă în ceea ce privește încrederea în mine. Un fel de impuls pentru stima de sine. Nu cred că un premiu te poate ajuta în ceea ce privește notorietatea, dar munca multă, încrederea în sine și încrederea celor din jur pot ajuta un artist săși clădească o lume a lui pe care so împartă cu cei din jur. 

fii actor al TNB este o recunoaștere a valorii tale profesionale sau o încercare?

Mai degrabă o încercare, doar scena poate fi o recunoaștere în evoluția unui actor.

Cum au fost întâlnirile cu rolurile shakespeariene?

Extrem de frumoase, cu frici necunoscute, cu amintiri, cu redescoperirea inocenței fără a pierde forța și puterea pe care o are un adolescent. Zic adolescentă pentru că toate personajele pe care le-am jucat, fie Miranda, o mică sălbati cu suflet de principesă, fie Cordelia, puternică prin sinceritatea cuvântului, fie Julieta, întruchiparea iubirii, sunt la vârsta adolescenței, toate au trăiri puternice, sunt personaje complexe care m-au bucurat și ajutat să redescopăr frumusețea vieții și cumva capsula timpului care te menține tânăr, viu!

Faci film și teatru cu același entuziasm?

Dorința și dăruirea sunt aceleași, nu mă gândesc niciodată acum fac teatru și trebuie să fiu așa, iar mai târziu fac film și trebuie să fiu altfel, mă pregătesc la fel pentru ambele situații, deoarece și teatrul, și filmul au la bază actoria. Acesta fiind cuvântul de legătură.   

Ai întâlnit câțiva pierde-vară și în viață reală?

Nu, am fost tot timpul foarte calculată și am ales să îmi petrec timpul productiv cu oameni mai puțin pierde-vară.

Emanciparea bărbatului vine dintr-o perioadă frustrantă a vieții lui sau dintr-un matriarhat dur? 

Emanciparea bărbatului vine din frica de singurătate, din disconfort, din dorința de a avea pe cineva ca el, dar fără defectele lui, din dorința de a avea o familie. Mi se pare minunat că bărbații încearcă se cunoască mai bine pe ei, să fie atenți la nevoile lor, dar doar pentru a putea asculta și înțelege mai bine femeia. Bărbatul din ziua de azi merge la serviciu, în parc cu copilul, face mâncare, citește, merge la sală, e mult mai atent la femeia de lângă el și mult mai prezent. Mi se pare bună noua variantă a bărbatului de azi.

Cum a fost dialogul profesional cu Alexandru Papadopol, la filmările pentru „Povestea unui pierde-vară”?

Foarte bun, e un actor care vine foarte bine pregătit pe platoul de filmare, e atent la partener și la tot ce înseamnă o zi de filmare.

Se maturizează vreodată bărbatul?

Da, dar maturizarea depinde de mulți factori: familia, prietenii, iubita/soția, nu e ușor să te maturizezi dacă nu ai pe cineva lângă tine ori situații cu care să te confrunți.

Și, de fapt, ce înseamnă ne maturizăm?

avem grijă și de cei din jur, să fim atenți nu doar la noi, să citim, să ajutăm, să călătorim, să ne schimbăm atunci când e nevoie de o schimbare fără să-i pierdem pe cei dragi de lângă noi.

Ai fost o fată norocoasă?

consider o persoană norocoasă în primul rând pentru că am reușit să am până la această vârstă tot ce mi-am propus.

Ce te pasionează departe de scenă sau de camera de luat vederi?

Îmi place să dansez, mi-aș dori să am mai mult timp să-l dedic dansului, să întorc la prima pasiune.

Căsătorită, după o nuntă non-nuntă, cum declară o prietenă de-a ta, cum construiești mai departe lumea ta?

Am avut cea mai minunată non-nuntă, exact așa cum mi-am dorit-o, a fost cea mai frumoasă zi pe care am reușit so împart atât cu familia, cât și cu prietenii. Îmi doresc să prelungesc/reconstruiesc/împletesc această bucurie și în viitor.

Păr lung sau foarte scurt, frumusețea se menține greu?

Păr scurt, mi-aș dori să renunț la un moment dat definitiv la păr, am avut o perioadă când m-am ras pentru un rol, a fost cea mai relaxantă, îmi lua un minut să fiu gata. Eu nu acord foarte mult timp felului în care arăt, îmi plac hainele, îmi plac schimbările, dar le fac natural, fără prea multă concentrare, cred că relaxarea ajută mult în orice situație.

Ești adepta metodelor chirurgicale de întinerire?

Nu, dar am învățat să nu spun NU niciodată, nu se știe ce se poate întâmpla și să ai nevoie. Cred că e OK să folosești metodele chirurgicale atunci când chiar este necesar, dar nu pentru întinerire. Sincer, până în acest moment nu am văzut nici măcar o intervenție chirurgicală de întinerire reușită.

Mulțumită cu tine însăți?

Niciodată, încerc în fiecare zi să învăț, să autodepășesc, e foarte greu să ții pasul cu ce e nou.

Ai vocația prieteniei? Te vezi cu oameni cunoscuți mai demult?

Am o mână de oameni pe care-i iubesc, nu aș renunța la ei, sper că nici ei la mine. Sunt puțini, dar mă bucur enorm de ei.

Ce rol te-ar face fericită? Ai dori să lucrezi cu un anumit regizor?

Da, dar până nu voi ajunge să lucrez cu el, nu îmi doresc să povestesc despre cine e vorba.

Viața reală poate fi într-un fel regizată?

Nu, ar fi păcat să nu lăsăm viață ne surprindă, cu bune, cu rele; așa putem evolua, doar așa.

Cum îți planifici vacanțele și ce locuri anume alegi?

Până să-l am pe cel mic, sincer, nu prea știam ce înseamnă vacanță sau planificare, dar minunea asta mică ne-a organizat foarte bine. Aleg în funcție de ce stare am, de cât de obosită sunt: dacă am nevoie de gălăgie, aleg o vacanță în orașele metropolă, iar dacă îmi doresc liniște, aleg un sătuc romantic.

Cam ce fel de șofer ești și cât petreci în trafic?

Nu foarte mult timp, încerc să merg pe jos cât pot de mult, nu ajung la sală, iar mersul pe jos e singura variantă pe care o am pentru fizic și psihic. Ca șofer, sunt liniștită până enervează cineva în trafic, ia asta, din păcate, se întâmplă destul de des.

Rețelele sociale te ajută în carieră?

Nu prea, dar mai mult din cauza mea: nu acord destul timp rețelei de socializare, nu simt să fac asta. Keep it real!

Când renunți la telefon?

Când sunt acasă cu familia, când sunt la teatru, în vacanțe, încerc să folosesc telefonul pentru urgențe, comunicare, nu pentru rețelele de socializare.

Ce te bucură, ce te sperie, ce te face să simți viața ca o provocare?

Oamenii. Știu că sunt ca mine cumva, dar și eu sunt un necunoscut, așa că tot ce nu pot controla mă sperie. Cea mai mare provocare este viața însăși ori parcursul, cât să nu sune ca un clișeu.

  

Text: Ivana Iancu

Foto: Radu Vintilescu

Material apărut în numărul de noiembrie 2018 al Revistei Femeia.

Citește și:

Comments

comments

Lasă un răspuns