Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Cristian Iacob: Iau în fiecare clipă viața de la început

Cristian Iacob: Iau în fiecare clipă viața de la început

Dacă nonconformismul acestor vremuri este asimilat cu frumusețea, atunci, da, actorul Cristian Iacob este nonconformist. Este un om frumos, un actor matur și pasionat, dar, mai presus de toate, lumea de la Teatrul Mic îl iubește pentru sufletul său  de copil, pentru dragostea de ludic și de adevăr. Rar lucru într-o eră a concurenței. Expansiv, cu simțul umorului, dureros de sincer și curat. Așa e pe scenă, așa e și în viață. O întâlnire cu Cristi este un regal.

Vine și 18 octombrie 2018. Cum vede viața un bărbat care în curând împlinește 50 de ani? (Se spune că e vârsta maturității!)

Văd viața prin dioptrii. Unele de distanță, altele de citit. Dacă maturitatea există, atunci vine la pachet cu miopie sau hipermetropie, după caz. Dar, mă gândesc, uneori e mai bine să nu vezi chiar toate detaliile din jurul tău, că unele dintre ele s-ar putea să te întristeze. Cât despre maturitate, prietenii mei știu: am hotărât să mă maturizez post-mortem.

Seamănă viața cu aventura trecerii Dunării înot?

Da, numai că viața e mai puțin apoasă. Inconștiența unui imberb adolescent care n-a apucat să ajungă pe celălalt mal din mai multe cauze (atac de panică, anafoare, tehnică de natație îndoielnică) poate semăna cu inconștiența noastră, a oamenilor care nu realizează că „malul celălalt” e mai aproape decât credem. Avem senzația că partida de înot va dura… he-hee…  Suntem „luați de val” până dăm foarte-foarte concret cu capul de pietroaiele funerare de pe „malul celălalt”. Certitudinea ajungerii pe celălalt mal pe care o primim odată cu nașterea ar trebui să ne pună pe gânduri. „Malul celălalt” e al tău și numai al tău și nu numai al tău. E plin de foștii imberbi, care poate că nici n-au dat din brațe să ajungă acolo. Deși nimeni nu s-a-ntors, „malul celălalt” incontestabil există și cred că e adevăratul plin al vieții. Cred că viața asta este numai o antecameră în care ar cam trebui să ne scuturăm de noroi, de praf, de mizerie ca să intrăm primeniți, curați, cu fruntea sus Acolo. Și să ne ajute Dumnezeu ca Acolo să fie o lagună albastră, plină cu oameni, cu toți oamenii, cu toate ființele mângâiate pe cap de Dumnezeu.

Actorii sunt mai preocupați, apropiați de spiritualitate. Credința este ca un sprijin necesar sau vine cu ei și din ei?

Actorii sunt mai flămânzi de toate. Sunt extremi. Când sunt atenți, sunt cei mai atenți, când sunt promiscui, sunt cei mai promiscui, când sunt gingași, sunt gingași, până la infantilism. Pot fi de un pietism imbecil sau de o smerenie desăvârșită. De o prostie înduioșătoare sau de o inteligență peste limita secolului în care trăiesc. Oricum, actori, ingineri, vatmani, suntem oameni înainte de toate, fugim de mediocritate ca de ciumă, dar e o vorbă românească: sărăcia-n c… ne-mpunge, noi fugim și ea ne-ajunge. Credința e, din punctul meu de vedere, singura funie de care te poți agăța întru echilibru. Căci, parafrazându-l pe Dostoievski, nu există ceva mai normal, mai de bun-simț, mai liber, mai frumos, mai bărbătesc, mai delicat, mai onest, mai direct, mai nobil și mai indestructibil ca Hristos. Hai după El!

Ca artist ai spus totul?

Știi ce n-am spus? Că această întrebare e un pic „nelalocul ei”. Ar trebui să fiu cam prost să vreau să fi spus totul. Și ce e ăla „totul”? Cine a spus totul și cine nu? Până la ce grad de intimitate poți spune „totul”? În ce limbaj e cel mai bine să „spui”… etc., etc.  E o discuție lungă și foarte subiectivă.

Ai ales teatrul fiindcă ai avut un model ori te-a chemat scena?

Sună cam pompos. Modelele erau pe scenă, pe micul și marele ecran, și de chemat… n-a strigat nimeni după mine. Printr-o sumă de împrejurări minunate și prin strădania mai multor oameni, am ajuns în fața examenului la IATC, l-am luat și, vorba lui Creangă, „mămucă, iacătă-mă-s!”

Libertatea de a îndrăzni se educă sau te naști cu ea?

Cred că e bine să definim conceptul de libertate și pe acela de îndrăznire. Pentru că, deseori, libertatea e confundată cu libertinismul, iar îndrăzneala cu tupeul. Libertatea ne e dată de Dumnezeu, liberul-arbitru și consecințele lui. Libertatea de a îndrăzni… „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea…” parcă sună cunoscut. Dar și aici, firește, e o întreagă încrengătură de probleme. Ca să nu mai spunem de definirea, ca atare, a acestui controversat concept: libertate. Trebuie să recunoaștem că a fost demonetizat și s-a transformat într-un paravan pentru o mulțime de idioțenii și o grămadă de monstruozități. Ca și verbul a îndrăzni, care poate fi pus lângă un milion de cuvinte și poate trece de la sublim la scabros într-o clipită. Și, atâta vreme cât orice imbecil poate să-și dea cu părerea (e liber, dragă!), mai bine să nu ne hazardăm. Gura, Iacob, că numai prostia are oroare de anonimat! Așa că tac.

Cum a fost întâlnirea cu Olga Tudorache și care a fost lecția cea mai importantă pe care ți-a dat-o, dincolo de teatru?

Când stai față în față cu un sfert din istoria teatrului românesc, cam taci și asculți. Lecțiile pe care le-am primit de la domnia-sa (iar colegii mei s-au împărtășit și ei din ele și pot depune mărturie) au fost multiple, adevărate și importante. Chiar simpla tăcere, simpla prezență erau o lecție uriașă, un antrenament. Iar cînd erau toți trei: doamna Olga, Adrian Pintea, Marcel Iureș, cofetăria era ditamai hangarul plin cu dulciuri, iar noi, copii flămânzi cu gurile căscate, eram în paradis.

Dintre partenerele de scenă, care te-a impresionat și ți-a fost de un real ajutor în compoziția personajului?

Orice întâlnire e importantă, iar eu, în general, nu fac ierarhii sau topuri. Mă bucur pur și simplu de întâlnirea respectivă. Îmi iubesc partenerii și sunt, la rândul meu − cred, sper −, un partener destul de bun. Cât despre partenere în mod special, gingășia lor și faptul că femeile au o altfel de psihologie, un altfel de comportament, altfel de pulsiuni, te obligă să fii puțintel mai atent. Doamnele sunt mai gingașe, așa că trebuie să le respectăm asta. Sigur, cu limitele de rigoare.

Cum ai comunicat în copilărie și în adolescență cu mama și cu bunica? De unde ai învățat să gătești?

Ca să fiu sincer până la capăt, sunt construcția mamei mele, iar bunica avea real talent scenic, probabil oi fi furat și de la ea câte ceva. Mama era un pedagog minunat, inteligent, cu tact, care a reușit să gestioneze bine un rebel ca mine, un derbedeu recalcitrant, crescut fără tată și cu un vagon de energie. Iar bunica mea, o femeie cu patru clase, cu bărbatul la Canal, trăită ani de zile în domiciliu forțat, cu trei copii după ea într-un sat de tătari pe lângă Năvodari, avea o personalitate de fier, călită în nevoi cumplite. Dar avea un umor teribil, ureche absolută, citea tot timpul și cânta minunat. G[titul e o pasiune mai recentă. A venit pur și simplu. Poate fiindcă niciodată nu e la fel. Am învățat chestii și șmecherii de la oameni mai experimentați.

Acasă, ești cheful în bucătărie?

Așa am stabilit. Mie îmi place să gătesc, iar Gabrielei îi place să mănânce. Să fim înțeleși: îmi PLACE să gătesc, nu ȘTIU să gătesc. Iar ei îi PLACE să mănânce, nu BAGĂ în ea fără sine, fără discernământ, orice. Eu gătesc, ea spală vasele. E o regulă care s-a impus singură, ca o lege nescrisă, dar unanim acceptată. Sigur că eu sunt mai dezordonat și ea cam culege după mine, dar mă muștruluiește, eu mă bosumflu, ea oftează, eu mârâi, ea… dar trece. Și ne e foarte bine așa.

Asocierea femeii cu primăvara ți se pare a fi un motiv poetic sau are și ceva real?

Orice motiv poetic are un substrat real, iar realul ar fi prea sterp, prea algebrizat dacă nu ar fi încețoșat de un halou poetic. Dacă în toiul unui apus măreț, pe țărmul unei mări albastre peruzea, i-ai spune fetei de lângă tine despre unghiulația cuantelor de lumină în spectrul ROGVAIV și legile refracției, ți-ar da cu poșeta-n cap. Dar probabil că, dacă i-ai simți fetei cu adevărat pulsul alertat de emoție, i-ai bănui și un mic fior de spaimă, dacă ți-ai aminti cum vibrează petalele unei flori parfumate de măr când în jurul ei zumzăie o albină pufoasă și ai putea-o asocia cu tremurul pleoapelor fetei de lângă tine, atunci…

Problema egalității dintre femeie și bărbat, care a devenit instituțională, e necesară sau este un moft al democrației?

Bernard Shaw spunea: „Bine, admitem: bărbatul nu este superior femeii; femeia nu e superioară bărbatului. Cât despre egalitate, nici nu poate fi vorba!” E ceva forțat aici, și în subsidiar, de fapt, acest ceva e cât se poate de prozaic: un număr de locuri sus-puse. Femeile sunt ciudate când vor să fie egale. Sunt superioare dintotdeauna. De ce-or vrea să involueze? Instituționalizarea e un lucru forțat și tot ce este forțat e prost. Toate habotniciile nu sunt bune de nimic. Nu fac decât să învrăjbească și să semene discordie, râcă, zavistie. Ultrafeminismul de tip motostivuitor e obscen, e imbecil. OK, suntem liberi și egali, dar, dragă și elegantă doamnă, zău că nu vă stă bine mirosind a vaselină și scuipând printre dinți. Dacă vreți să fiți microbistă, dacă vreți să râgâiți după un pahar de bere, n-aveți decât, dar nu vă stă bine, zău! Sigur că paravanul acestui ultrafeminism este faptul că funcțiile de răspundere sunt 90% ocupate de bărbați!

Ce crezi tu că face dragostea să dureze sau să se năruie?

Atenția și contrariul ei, neatenția.

Spațiul în care trăiești te inspiră?

E retoric, normal că da. Dar și în acest caz atenția contează. Căci, dacă în timp ce te plimbi prin munți te gândești la mare, ai grijă să nu-ți rupi gâtul căzând în vreo văgăună! Iar simplul fapt că te gândești la altceva în timp ce ești martorul unui lucru frumos e semn de nerozie, amice! E exact cum fac turiștii chinezi, care preferă să se uite într-un display de 3 centimetri pe 4 și se minunează de mama focului, în loc să se umple de măreția imediată a Niagarei sau Aurorei Boreale ori Transfăgărășanului. Dar cred că asta tot trufie e: să se dea mari la ăi de-acasă, că ia uite, dom’le, unde fusei eu!

Te preocupă felul cum arată casa ta, locul obiectelor? Repari câte ceva prin casă?

Nu fac din asta o obsesie sau o religie. Îmi place și îmi doresc să aibă bun-gust lucrurile din jurul meu, decorul vieții mele. Dar simplu și curat. De reparat, da, dar în limite. La țevi sunt catastrofă. La flotoare mai treacă-meargă, dar la țevi… jale! Glumesc. Limitat, limitat.

Mergi la shopping împreună cu soția? Te ajută la alegerea hainelor?

Da, merg. Uneori e bine, alteori dezastru. O las să aleagă ea hainele, propun și eu, uneori impun (când nu e hotărâtă sau o scaldă), de fapt o las la destule, la majoritatea. E mai bine! Strategic, e mult mai bine.

Ești de principiul că bărbatul reprezintă forța, iar femeia sensibilitatea și așa se completează întregul?

E cam limitativ, forța poate fi dată și de rezistența la durere. Femeile sunt mai rezistente. Altfel, nu ar fi lăsate să nască, de pildă. Un medic spunea că, dacă ar naște bărbații, 75% din ei ar muri din cauza durerilor facerii. Și, în revers, sensibilitatea unui bărbat, tandrețea lui, poate genera fericirea unei femei (cu siguranță, multe dintre dumneavoastră, doamnelor, sunteți de acord cu asta!).

Trăim în plin consumerism, cum te-ai adaptat lunii cadourilor pentru femei, a mărțișoarelor?

N-o să vă divulg acuma toate secretele. Să rămână și o undă de mister, soro! Glumesc. Întrucât am lângă mine un om inteligent și cu umor, râdem împreună de acest nou liman al prostiei umane, numit generic consumerism, golul mental la om când vede scris „promoție”. Eu am denumit-o „promoție cerebrală” fiindcă atunci omul are simptome de colaps iminent. Devine rozător. Iar cu așa-numita lună a cadourilor, bate-o, dom’le, cu propriile arme: fă cadouri tot timpul anului și dispare ca prin minune.

Tu și soția faceți echipă și pe scenă. Cât din tine împărtășești în cuplu? Ai chef uneori să fii singur cu ale tale?

Toate cele trei chestiuni sus amintite sunt valabile. 1. În definitiv, pe scenă ne-am întâlnit. 2. Cred că procentul din mine care este devotat cuplului este fluctuant, în funcție de situația respectivă. Și… 3. Da, orice om are nevoie de momentele lui de singurătate. Inclusiv ea.

Dacă mâine ai lua viața de la capăt, ce ai șterge, ce ai adăuga, ce visuri ar mai fi de împlinit?

Uite ce e, încerc să iau în fiecare clipă viața de la început, să pun început bun, cum se spune. Încerc. De șters, numai Bunul Dumnezeu poate șterge; din punctul meu de vedere, ce e făcut e bun făcut sau rău făcut. Dacă a fost o gogomănie, trebuie să cer iertare. Și, dacă această căință e sinceră, cu siguranță va fi iertată. Căință SINCERĂ, nu jucată. Dacă e un lucru bun, amin! Cât despre adăugiri… De adăugat ceva nu mai ai cum, mai ales unui fapt deja consumat. Iar visurile în general sunt periculoase, fiindcă s-ar putea să ai visuri care nu sunt conforme cu nevoile tale reale, ci sunt numai hachițe, fițe sau imitații. Ar trebui ca, din când în când, să ne mai oprim să ne punem oleacă în paranteză și să cerem ajutor.

CRISTIAN IACOB

Data şi locul naşterii: 18.10.1968

Absolvent al IATC București, promoția 1988-1992, este actor al Teatrului Mic din 1992, unde a interpretat zeci de roluri. A jucat de asemenea la Teatrul Odeon, la Teatrul de Comedie și la Teatrul „L. S. Bulandra” din Bucureşti, la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea și la Teatrul de Stat din Constanța.

În stagiunea curentă joacă în:

  • Viața și moartea lui Richard al II-lea de William Shakespeare, în regia și versiunea scenică a lui Radu Iacoban
  • Karamazovii, regie Nona Ciobanu
  • Trei gemeni venețieni, regie Nona Ciobanu
  • Pensiune completă, în regia lui Gelu Colceag

A interpretat zeci de roluri în teatru și film, activitatea fiindu-i răsplătită cu aplauzele publicului și cu premii:

în teatru: Premiul pentru Cel mai bun actor în rol principal la Festivalul Național de Comedie Galați 2015, pentru rolurile Zanetto Veneţianul, Zanetto Marinarul şi Zanetto din Bergam în spectacolul „Trei gemeni veneţieni”

în film:

  • 1994-1995 – Premiile UCIN & Pro Victoria pentru rolul Pepe din filmul „Pepe și Fifi”;
  • 1995 – Arcachon – Premiul „Makhila de bronz”, Premiul de interpretare pentru rolul Pepe din filmul „Pepe și Fifi”
  • 2013 – Dublin – Premiul pentru interpretare masculină „În film la nașu’”

Citește și:

 

Interviu apărut în nr. de aprilie 2018 al revistei Femeia.

Text: Ivana Iancu

Foto: Radu Vintilescu

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus
\n