Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Cu un Stradivarius trebuie să te împrieteneşti

Cu un Stradivarius trebuie să te împrieteneşti

 

Ce fel de senzaţii încerci când eşti pe scenă?

Dintre cele mai variate. De aceea, un bun artist trebuie să fie întotdeauna foarte bine pregătit, foarte atent, cu simţurile ascuţite, concentrat asupra a ceea ce are de făcut. Trebuie să fii imun la ce se petrece în sală, să nu te deranjeze când cineva se scarpină sau tuşeşte. Mai cred că nu e drept să pedepseştio sală întreagă pentru un spectator căruia îi sună telefonul. Înţeleg furia artistului, pentru că se strică un moment pe care l-a construit cu greu. Dar, pe de altă parte, să te ridici şi să pleci mi se pare o pedeapsă prea mare, aplicată unor oameni nevinovaţi. 

Cum a fost când, în 2009, ai cântat cu Stradivarius la metrou? 

Nu a fost de dragul de-a face senzaţie, ci pentru a da startul unei campanii de strângere de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România. Prima sută de dolari am strâns-o chiar eu, pe peronul staţiei de metrou de la Victoriei, în doar 17 minute. Am trăit spaima cea mai profundă a unui artist – aceea de a ajunge să performeze în stradă. Într-o sală de concert, oamenii vin special să te-asculte. Aici, situaţia era opusă: nimeni nu avea timp, unica mea legătură cu cei care treceau pe-acolo era forţa muzicii, care până la urmă i-a captivat. Era nouă dimineaţa, trebuiau să ajungă la muncă, dar oamenii şi-au rupt câteva minute ca să asculte Bach. 

Cum faci să apropii generaţia tânără de muzica simfonică?

Mergând la ei. Oamenii sunt foarte interesaţi de experienţe noi, neaşteptate. Făceam o prezentare a muzicii într-o grădiniţă din America, pentru copii de 4-5 ani. Erau foarte curioşi să afle date tehnice despre vioară, au ciupit corzile, iar unul dintre copii m-a întrebat: „How much money do you make?“ (n.r. – câţi bani scoţi din asta?). Le-am explicat că un ştig poate fi de mai multe feluri: nu doar material, ci şi spiritual. Teoretizând, nu poţi să compari un kilogram de aur cu un kilogram de muzică de Bach. 

Te implici în numeroase campanii sociale şi umanitare.

Anul trecut, am primit nişte titulaturi care mă onorează mult şi, în acelaşi timp, mă obligă. Am devenit ambasador al WWF România, o organizaţie ce îşi propune să protejeze natura. Am fost alături de ei în campania „Salvaţi pădurile virgine!“ Apoi, în toamnă, de Ziua naţională a Coreei de Sud, am primit titlul de Ambasador al Bunăvoinţei, acordat de guvernul coreean. În decembrie, am devenit Ambasador al fundaţiei Home and Hopes for Children România, care a închis toate orfelinatele din Maramureş şi desfăşoară programe de prevenire a abandonului copiilor. În martie, voi participa în această calitate la Gala Twin Art, la Ateneul Român, unde voi susţine un recital împreună cu pianistul Andrei Licareţ.

 

 

Vorbeşti fluent limba coreeană. Cum te-ai apropiat de cultura asiatică?

Cred că exista de mult în mine această înclinaţie. La prima vizită în Coreea, în 1995, am cumpărat un ghid, ca să pot articula două, trei cuvinte. Cel mai mult am stat acolo o lună, iar la capătul ei, mă simţeam deja ca peştele în apă. Îmi place tot ce ţine de cultura coreeană, chiar şi bucătăria lor, foarte sănătoasă, din care experimentez acasă uneori. 

Care este cea mai mare teamă a ta? Dar cea mai mare mulţumire?

Aş fi îngrozit să nu-i pot proteja pe cei dragi. Sunt mulţumit că sunt cel care sunt. 

Povestea bătrânei doamne

Vioara Stradivarius Elder-Voicu a fost construită în 1702, cântăreşte 300 de grame, valorează trei milioane de dolari şi face parte din patrimoniul naţional al României. Se spune că sunt necesare nu mai puţin de 300 de ore pentru a construi o astfel de vioară, timp în care se efectuează 200 de operaţii diferite. Sunetul inconfundabil al viorilor Stradivarius s-ar datora, potrivit studiului unor cercetători canadieni, unei ciuperci prezente în zona din care maestrul Stradivari îşi procura lemnul.

CV de artist

 

  •  S-a născut pe 15 septembrie 1976, 
  • într-o familie de muzicieni: mama este profesoară de franceză, iar tatăl – pianist.
  •  Îşi face debutul la nouă ani, ca solist al Orchestrei Simfonice din Constanţa, alături de care are primul turneu în străinătate, în Germania şi Austria.
  •  După liceul de muzică George Enescu, a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti şi şi-a completat studiile în SUA şi Elveţia.
  •  Din 2007, în urma unui concurs organizat de Ministerul Culturii, a obţinut dreptul de a cânta timp de cinci ani la vioara Stradivarius Elder-Voicu. În 2013, acest drept i-a fost prelungit cu încă doi ani.
  •  A câştigat peste 100 de premii I naţionale şi aproape 30 de premii internaţionale.
  •  În 20 de ani de activitate, a performat în cele mai mari săli de concerte ale lumii: Carnegie Hall – New York, Concertgebouw – Amsterdam, Berliner Philharmoniker, Théâtre des Champs Élysées – Paris sau Metropolitan Arts Center –  Tokyo.
  •  În vara lui 2012, s-a căsătorit cu Lavinia, o tânără roşcată de profesie avocat. Păstrează o poză cu ea în cutia viorii.
  •  Pe lângă română, vorbeşte fluent engleză, franceză, germană, italiană şi coreeană.

Cu vioara Stradivarius Elder-Voicu, Alexandru Tomescu umple sălile de concert până la refuz, îţi dă peste cap ritmul cardiac şi-ţi picură licori sonore în urechile extaziate.

Charismatic, tânăr, modest, posesor al unui talent uriaş. La 36 de ani, românul Alexandru Tomescu este unul dintre cei mai apreciaţi violonişti ai lumii. În sala de concert, se luptă cu vioara, încinge cu ea un dans al obsesiilor, al orgoliilor, al dependenţelor. Nu poţi rămâne indiferent la exhibarea unor trăiri atât de intense, ieşi din sală un alt om – unul transfigurat, îngândurat, îmbogăţit. În afara scenei, delicateţea e cuvântul care îl defineşte pe tânărul violonist. Priveşte, atinge, vorbeşte cu o eleganţă ieşită din comun. Ca şi muzica pe care o cântă, zâmbetul său cald ţi se insinuează în suflet şi rămâne acolo, pe termen nedefinit. 

Apropierea ta de vioară s-a întâmplat în urma unui accident dramatic… 

Pianul a fost prima opţiune. Era ultima zi de vacanţă şi mă duceam să studiez. Ţineam caietul de muzică în mână când am căzut de pe un pod, mi-am spart capul în şapte locuri şi mi-am fracturat ambele braţe. După accident, am convins-o pe mama să-mi dea o vioară, iar de-atunci nu ne-am mai despărţit. A fost alegerea cea bună. 

Cum te-ai simţit când ai primit dreptul de a cânta pe vioara Stradivarius Elder-Voicu?

Cu un Stradivarius trebuie să te împrieteneşti, să-l domesticeşti. Altfel, ar putea să sune ca o maşină de 800 de cai-putere ce nu are nici un fel de sistem de control al stabilităţii. Dacă nu ştii cum să gestionezi toate acele forţe,
nu po
ţi să pleci de pe loc. Apoi, ca să-şi atingă potenţialul maxim, vioara trebuie să fie cântată. E ceea ce-am făcut în aceşti cinci ani: am adus-o în faţa proprietarilor ei de drept – românii.

Proiectele tale sunt tot mai îndrăzneţe. Cum ai ajuns la Paganini şi Ysaÿe?

Am simţit nevoia să ies din tiparul de recitaluri clasice – vioară cu pian, sonate, piese scurte, uşor de realizat pentru interpret şi de digerat de către public. Când am împlinit 35 de ani, moment de mari alegeri, m-am gândit că e timpul să încep nişte lucruri serioase, care să rămână dincolo de mine, după ce eu nu voi mai fi aici. Prima alegere – toate Capriciile de Paganini, cântate în acelaşi concert. După acest succes, am mers mai departe. Am ales integrala sonatelor pentru vioară de Eugène Ysaÿe, pe care le-am interpretat într-un spectacol şocant şi fascinant deopotrivă. În timp ce eu cânt la vioară, cei doi actori, Ana Pepine şi Marius Cimpoieru, transpun prin mişcări expresive emoţiile generate de muzică. 

 


Lasă un răspuns

Sus