Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Dan C. Mihailescu: Buna randuiala a feminitatii

Dan C. Mihailescu: Buna randuiala a feminitatii

 

Sunteţi de mai bine de 40 de ani împreună cu soţia dumneavoastră. Cum aţi convins-o la început, cum o convingeţi de atât de mult timp?
Esenţa legăturii noastre a fost faptul că ne-am format împreună la flacăra aceleiaşi admiraţii pentru poetul (şi minunatul dascăl) Ioan Alexandru. Am fost colegi de bancă încă din prima zi de facultate, în toamna lui 1972, am fost zi de zi împreună, la cursuri, la bibliotecă, în tabere, la muncă „voluntară“, la serbări, festivaluri, în redacţiile revistelor studenţeşti ş.a.m.d. Am citit, dezbătut, iubit sau dispreţuit aceiaşi autori, aceleaşi cărţi, aceleaşi idei, astfel încât am devenit aproape nişte fraţi gemeni. Aşa se face că, în anul patru, când ne-am căsătorit ca să fim repartizaţi împreună, parcă eram soţi de-o viaţă. Culmea e că, în fond, suntem extrem de deosebiţi ca temperament, înclinaţii ideologice, aşteptări estetice şi comportament social. Ceea ce ne armonizează perfect contrariile e tocmai grundul cultural, temeiul spiritual al fiinţei.
Până la urmă, care au fost cele mai importante femei din viaţa dumneavoastră, fără a face neapărat un top?
Chiar şi fără intenţia unui top, în vârf vor fi, la modul absolut, maică-mea şi Tania. Pe urmă, bunica pe linie maternă, fiinţa care m-a alintat nesmintit până la moarte, de la banii de buzunar până la tonele de baclavale, gogoşi, clătite, cartofi prăjiţi cu şniţele uriaşe, friganele şi câte altele după care-mi plânge sufletul şi acum. Iar profesional, în ordine cronologică, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care m-a îngăduit la Institutul „G. Călinescu“ în 1980, Magdalena Bedrosian, redactorul debutului editorial, în 1982, apoi Doina Bâscă, prin care am ajuns să fac suplimentul Litere, arte&idei la Cotidianul lui Ion Raţiu în 1991, iar de câţiva ani încoace, doamna Lidia Bodea, directorul general al editurii Humanitas.
Să ne oprim acum la Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare. De ce femei?
Am vrut să configurez o Românie prin trei tipuri de feminitate. Castelul va să zică nobleţe, diplomaţie, senzualism de alcov regal, trăire şi împlinire deopotrivă estetică, politică, maritală, maternă (Regina Maria, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea, Zoe Cămărăşescu). Puşcăria, deportările sau domiciliul forţat înseamnă cazne, umilinţe şi atrocităţi până dincolo de limite, dar, paradoxal, [i triumful final tocmai prin sublimarea suferinţei: Aniţa Nandriş, Lena Constante, Adriana Georgescu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Oana Orlea. Iar în centru, biblioteca, o suită de destine destrămate, alterate, întunecate, pe cât de inocente, vulnerabile şi intens spiritualizate, pe atât de frumos conturate prin forţa fragilităţii: Alice Voinescu, Jeni Acterian, Cornelia şi Pia Pillat, Annie Bentoiu.
De ce credeţi că astăzi nu mai sunt asemenea exemplare feminine?
Pentru că, pur şi simplu, nici castelul, nici puşcăria şi nici biblioteca nu mai sunt ce erau altădată, adică „altarele“ sau Athanorul în care să se plămădească, să se dăruiască ori să se jertfească esenţa feminităţilor princiare, ţărăneşti, intelectuale. S-ar putea ca şi noi, paseiştii, să idealizăm figurile trecutului, orbindu-ne voluntar în faţa prezentului şi refuzând să evaluăm admirativ personalităţi feminine excepţionale şi, a[adar, exemplare, care ne sunt în preajmă, de la Annie Bentoiu şi Ana Blandiana la Ioana Pârvulescu, ca să mă rezum la literatură.
Mărturisesc că nu prea sunt prietenă cu ideea actuală de feminism. Nu vi se pare că feminismul, aşa cum este el înţeles astăzi, cam duce de râpă feminitatea?
Vorba Patericului: „Tot ce e prea mult vine de la draci“. Excesul e-n toate contraproductiv, inclusiv în această marotă antinaturală care a fost şi este egalitarismul. Majoritatea doamnelor care mi-au citit eseul despre drumul la Athos exact asta m-au întrebat: de ce femeile nu sunt primite în pelerinaj la Sfântul Munte? Nu le-au interesat nicidecum istoria şi fizio-nomia locului, trăirile mele, îndoieli şi extaze etc. Toate erau în chip febril şi agresiv de acord cu interpelările făcute de unele doamne europarlamentar din Occident cu privire la discriminarea cu pricina. Le-am răspuns iute şi descurajant: dacă Dumnezeu v-a dat tocmai suprema bucurie şi taină a vieţii – naşterea de prunci –, la ce bun să invidiaţi bietul drept athonit al fecioriei masculine? Răul pe care-l face meritocraţiei, pretutindeni în lume, corectitudinea politică, ducând „sufragetismul“ către discriminarea pozitivă, este unul imens, fie ostentativ, fie insidios. Iar aici, ca-n toate cele, e nevoie de întoarcerea la buna rânduială – pentru mine, cuvântul fundamental, indiferent de domeniu.

Despre televizor şi bâlbâială

Dan C. Mihăilescu este recunoscut şi se recunoaşte, cu umor, ca fiind bâlbâit. Caz ceva mai rar în televiziune. Defectul este însă, de mai mult timp, controlat.
Cum aţi scăpat de bâlbâială?
Mulţumită emisiunii de la Pro TV. Când ţi se dă voie să te bâlbâi pe ecran şi ajungi, în halul ăsta, la o audienţă de 400.000 de privitori pe zi, apoi vezi bine că te umfli în pene. Iar umflându-te în pene, respiri mai larg, te simţi tot mai confortabil în pielea ta şi uite-aşa ajungi să uiţi că, 
altminteri, te râd şi curcile.

Critic literar, pasionat de literatură (evident) şi drumeţii montane, Dan C. Mihăilescu povesteşte cu drag despre mahalale, cu pasiune despre femei, cu entuziasm despre cărţi. 

A copilărit undeva între Şoseaua Giurgiului şi Ferentari, o zonă destul de periculoasă şi în urmă cu o jumătate de veac. Dar tocmai mahalaua, oamenii aprigi, bunica, mama şi mătuşile grijulii, prietenii cu sufletul în palmă şi ochii-n patru l-au „împins“ spre bibliotecă, dar şi spre înţelegerea oamenilor de tot felul, nu numai a celor… să spunem simandicoşi.

De câte ori a adus Omul cartea?
Păi, socotiţi dumneavoastră: 14 ani x 11 luni x 20 de zile lunar. Mai precis, minus luna august (de reluări) şi minus sâmbetele, duminicile, Crăciunul, Paştele şi 1 Decembrie.
Asta da performanţă, cred că sunteţi cel mai longeviv realizator de emisiuni culturale dintr-o televiziune comercială!
Da, fără discuţie.
Haideţi s-o luăm mai de la început. Aţi copilărit în mahala. Cum s-a întâmplat? Şi, mai ales, cum v-au „ajutat“ învăţămintele mahalalei. Era atât de romantică şi brutală cum se povesteşte prin cărţi?
Da, mahalaua, indiferent de localizare, era o insulă de pitoresc patriarhal, cu legi teribile, nescrise, dar fioros respectate, cu un adevărat cult al ierarhiei, solidarităţi bizare şi un amestec excitant de lene şi agitaţie, isterie, viciu nesfârşit şi cumsecădenie, de violenţă, generozitate, gelozie, sadism, inocenţă. Slavă Domnului, n-am copilărit printre blocuri, ci pe pământ, cu câini, pisici şi găini în curte, cu WC-ul în spatele casei şi cişmeaua la colţul străzii, cu miuţe nesfârşite pe maidan, cărat sifoane, rufe întinse la uscat pe frânghia cu prăjină, cu zorele şi viţă-de-vie sălbatică pe gardul din suliţe, plus vecini de toate calibrele temperamentale şi profesionale (ţigani, adventişti, greci scăpătaţi, lipoveni, foşti legionari ş.a.). Abia la 14 ani am traversat oraşul, de pe Şoseaua Giurgiului în Balta Albă. De atunci, adio haihuielilor şi traiului excesiv exterior: m-am repliat total înlăuntrul fiinţei, biblioteca a luat locul maidanului „de la butoaie“, locul feeric al primelor jocuri (inocente) erotice.
În presă când aţi debutat?
Eram într-a VI-a, în 1965, când am trimis un mic reportaj la Scânteia tineretului despre găştile din preajma cinematografului Flamura, de pe Giurgiului (tot mahalaua carevasăzică – n.r.). Al doilea debut a fost în 1969, la revista liceului, iar al treilea, cel cu ştaif – în Analele Universităţii Bucureşti, 1974, urmat de România literară un an mai târziu. Dar parcă şi acum debutez.
Aţi povestit mai demult, într-un interviu, despre o copilărie marcată de femeile din jur: mamă, mătuşi etc. Cum şi ce se dezvoltă mai mult într-un băiat care este înconjurat mereu de femei?
Sentimentalismul, gingăşia, neliniştile, nesiguranţa de sine, patetismul. Accent pe intuiţie, nu pe logică. Senzorialitatea, nu raţionalitatea ca ax al persoanei. Mai mult instinct, boemă, visătorie, improvizaţie, altruism şi autorisipire decât calcul deliberat, strategie rece, mercantilism şi mizantropie cinică.
Când eram copil, mă plimbam prin cimitirul Bellu ca printr-un parc. Dumneavoastră vi s-a întâmplat să vă plimbaţi pe-acolo cu fata de care eraţi îndrăgostit? Cum a fost?
Am scris în mai multe rânduri despre copilăria mea în cimitirul Bellu (în Carte de bucăţi, Jurnal pieziş sau în capitolul meu din volumul colectiv Intelectuali la cratiţă), unde eram nelipsit de la sâmbetele morţilor, coliva fiind până astăzi marea mea preferinţă culinară. Fireşte că n-a fost iubire pe care să n-o călăuzesc pe aleile cimitirului, de la cavoul Iuliei Hasdeu până departe, la zidul dinspre „Valea Plângerii“, traversând apoi Cociocul către colina Crematoriului, care iarna devenea cel mai fabulos derdeluş cu putinţă.
Când v-aţi îndrăgostit cu adevărat pentru prima oară?
În clasa a X-a, la Liceul 39. Am fost devastat când părinţii fetei au mutat-o cu şcoala, ba chiar au părăsit Bucureştii din pricina bietei noastre pasiuni acneice. De atunci, am rămas cu o slăbiciune „mortală“ pentru cântecele lui Dorin Liviu Zaharia, mai ales Ziua bradului de noapte, pe care-l ascultam până la sleire.
V-au influenţat sau v-au încurcat în vreun fel lecturile în cucerirea unei fete? 
Ce întrebare! Chiar… De încurcat nu aveau cum să mă încurce, pentru că, de obicei, lectura este eminamente benefică, inclusiv atunci când ridică statuie unor idealuri ce ajung să saboteze alura persoanelor iubite în realitate. Poate că excesul cultural subminează succesele fizice. Perorezi la nesfârşit, ceea ce amână indefinit sărutul etc. Dar e sigur că schimbul erotic de idei, aliajul senzual de tactilitate şi conversaţie intelectual-estetică e mult mai magnetizant. Mersul de mână prin parc polemizând febril despre o carte, un film, un personaj, un tablou etc., mi se pare infinit mai generos pentru sensibilitate decât mersul la stadion ronţăind seminţe ori sorbitul unei beri la pet pe iarbă în parc.
 
 


Lasă un răspuns

Sus