Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Dan Cruceru si Cristina Pocora: Nicio zi fara pupici

Dan Cruceru si Cristina Pocora: Nicio zi fara pupici

Din clipa în vare i-am văzut împreună la şedinţa foto, Sophia lipită toată de tati şi Cristina sorbindu-i pe amândoi din priviri, între două schimburi de pupici, am ştiut că povestea lor trebuie să fie una frumoasă. Mi-au întrecut repede aşteptările şi mi-au dezvăluit că familia perfectă nu există doar în filme!

Pe Dan Cruceru îl ştim de la „Poveştiri adevărate“, iar Cristina Pocora face cu succes… politică! Ce nu ştim este că amândoi sunt pasionaţi de scris, de călătorii şi sunt de-a dreptul topiţi după minunea care a apărut în viaţa lor în urmă cu trei ani. Petrec momente senzaţionale împreună în fiecare zi şi în orice loc, dar anul ăsta au avut parte de o vacanţă mai tare ca niciodată.

Dan, cum s-a schimbat viaţa ta după despărţirea de Acasă TV?

Am avut ocazia să mă bucur de un concediu de câteva luni. Am colindat țara în lung și-n lat, de la mare la munte, din Deltă până la salină, au fost chiar și câteva escapade peste hotare. I-am arătat fetiței mele zeci de locuri noi, care i-au îmbogățit sufletul. Profesional, am făcut un curs de actorie, la TV&Film Academy by Ruxandra Ion. Am zis: de ce nu? Hai s-o încerc și pe asta! Sunt şi reprezentat de Agenţia Act Smart Talent Management a Ruxandrei, așa că, cine știe, viitorul ar putea fi și cu numele meu pe anumite afișe de film. În plus, am acceptat insistențele unor prieteni care au o mare afacere în zona desfacerii produselor pentru copii. Le-au plăcut mereu ideile mele și am început o colaborare foarte frumoasă. Iar în televiziune mai am multe de spus, toate însă la momentul potrivit. Concluzia: au fost niște luni senzaționale!

Ai un blog tare interesant. De unde ideea asta şi pasiunea pentru scris?

Ideea nu a venit greu, mai ales că internetul înseamnă prezentul și viitorul. Am considerat că trebuie să fiu acolo, în zona virtuală, pentru că am multe de povestit, de semnalat și de împărtășit cu alții. Am pornit scriind texte destul de
personale, despre activitatea mea de tătic, dar acum www.dancruceru.ro este un blog de atitudine, unde, prin scris, mă lupt în fiecare zi cu nedreptățile pe care le întâlnesc. Iar oamenilor le place foarte mult cum scriu, pentru că îl accesează zeci de mii de cititori unici pe lună.

Cristina, şi tu eşti persoană publică, ai un program încărcat şi responsabilităţi cu duiumul. Îţi rămâne vreun pic de timp liber?

Îmi fac loc în program și pentru momente de respiro. Atunci când agenda chiar este încărcată, regula de bază e că duminica nu accept nicio invitație, nu muncesc, ci stau cu familia. Recunosc, în această vară mi-am impus program de familie. Am profitat de pauza lui Dan, de vacanța Sophiei, iar pentru mine era o perioadă mai liberă, așa că am petrecut ceva mai mult timp împreună. Acum sunt în negocieri cu agenda mea pentru a reintroduce orele de sport pe care le-am neglijat în ultimii doi ani. În concluzie, depinde de noi cum împărțim timpul, iar eu sunt adepta echilibrului între muncă și familie.

Când a început povestea voastră? Cum v-aţi cunoscut?

Dan: Ăhăhăă, mamaie, când eram noi tineri! Mult a trecut de atunci. Șapte ani. Spun că e mult pentru că, în ziua de azi, o relație care depășește câteva luni e o performanță senzațională. Noi am lăsat dragostea să-și facă de cap și iată că suntem și azi împreună. Doamne ajută să fim aşa și peste 70 de ani! Ne-am cunoscut la serviciu, ea era inabordabilă, eu eram un bărbat care credea că poate rupe norii și nimic nu-i poate sta în cale. Ea spunea mereu „nu“, eu ziceam „ba trebuie!“ Până la urmă, a acceptat să iasă cu mine la o cafea. De atunci, tot bem cafele împreună dimineața. Acum, bem și cu Sophia (ea bea „cino“, doar spumă de lapte), eu zic „nu“, iar ea „ba trebuie!“ și facem ca ea, că eu sunt bărbat cu mintea la cap și știu că femeia conduce casa.

Care a fost acel ceva care v-a făcut să vă spuneţi „da“ unul altuia şi să începeţi o relaţie?

Cristina: Eu recunosc că aveam mai multe idei preconcepute decât el și au contat foarte mult răbdarea și perseverența de care a dat dovadă. Dar, până la urmă, nu am putut rezista farmecului lui și am acceptat să ne întâlnim o dată, și a doua oară și…

Dan: Eu îmi amintesc refuzurile ei. S-a lăsat foarte greu. Vreo jumătate de an, mi-a refuzat invitația la cafele. Până la urmă, s-a dovedit a fi lozul câștigător pentru amândoi. Sau mai ales pentru ea, că și-a luat soțul ideal. (Râde)

Când a venit şi cum a fost cererea în căsătorie?

Cristina: În avion. Și a fost surprinzătoare. Pentru el. Relația noastră avea deja doi ani și, cum noi discutăm despre toate, ajunseserăm să vorbim despre căsătorie, unde s-o facem, cum să fie, dar nu existase o cerere clasică. Eu am luat discuțiile și intenția de bune și m-am pus pe treabă, am organizat o nuntă, de ziua lui Dan, la Sevilla. Doar că despre ce organizam eu nu știa nimeni – nici mama, nici tata, nici mama lui Dan, nici chiar Dan. Cu câteva zile înainte de a decola, le-am spus doar câtorva prieteni. Dan a aflat că primește cadou de ziua lui o vacanță, dar l-am sfătuit să-și ia un costum la el, că poate ieșim la un restaurant simandicos, și bani mai mulți, ca să avem la noi pentru neprevăzute. Iar în avion, după ce am decolat, i-am zis că, dacă vrea, putem să folosim prilejul pentru a ne căsători. De aici, totul este istorie.

Dan: Pe scurt, am fost luat cu arcanul și dus la… starea civilă. Ce mai puteam face la 10.000 de metri altitudine? Doar nu puteam s-o refuz. Așa că am zis: „Bine, fie!“ și am acceptat să-mi pun jugul conjugal. Serios acum, a fost o căsătorie de oameni normali la cap, adulți, care știau exact ce vor. Nu a contat de la cine a venit cererea, deși înainte de a spune „da“ am respectat tradiția și m-am așezat în genunchi în fața ei cu inelul întins și am rugat-o să-mi fie soață.

Care-i cel mai frumos moment trăit în doi de care vă amintiţi cu cel mai mare drag?

Cristina: Căsătoria noastră, că doar este isprava mea, și nașterea Sophiei, isprava amândurora.

Dan: Nașterea Sophiei, evident. La faza cu căsătoria, își arogă meritele pe nedrept. (Râde)

Sophia e o minune de copil, frumoasă, cuminte şi cu multă personalitate. Aţi trecut prin momente dificile ca părinţi?

Cristina: Da. Cum bine știu părinții, copiii ajung repede în situații extreme. La zece zile de la nașterea ei, am ajuns cu ea la spital deshidratată, aproape leșinată. Nu știam ce are, de ce nu răspunde, ne-am urcat în mașină și am plecat la spital. Mulțumim Lui Dumnezeu că a fost doar deshidratare și că intervenția a fost la timp. Apoi, pe la doi ani și jumătate, într-un episod de răceală din primul an de grădiniță, i-a crescut febra în somn atât de tare și de repede, încât a intrat în șoc. Vreau să uit momentele acestea, nu am trăit ceva mai dureros și înspăimântător.

Care sunt cele mai emoţionante clipe cu Sophia?

Cristina: Păi, dacă e să mă gândesc de câte ori lacrimile îmi inundă ochii de la apariția ei, aș putea spune că tot ce este legat de ea mă emoționează.

Dan: Pe mine mă topesc momentele noastre de pupăceală. Îmi strigă: „Tutuțul meu, fără dragoste și pup nu pleci!“, înainte să ies pe ușă. Aleargă spre mine, mă ia în brațe, mă strânge, mă pupă pe fiecare obraz și apoi își atinge năsucul de al meu, ăsta fiind pupicul nostru secret. Și mă topesc de fiecare dată, cât de mare sunt eu.

Cum îţi schimbă viaţa un copil? A trebuit să renunţaţi la obiceiuri, tabieturi?

Dan: Nu există continuare a vieții de nonpărinte după ce apare un copil. Totul se transformă, începi o viață nouă, cu reguli noi, cu obiceiuri și obligații noi. Lași totul deoparte, copilul devine importanța numărul 1, restul e secundar. Și parcă nici nu-ți mai trebuie viața de dinainte. Iubești mai mult plimbatul în parc cu bicicletele decât ieșitul la bere cu băieții sau desenele animate decât filmele de acțiune. Trebuie să faci asta dacă vrei să fii un părinte bun, dacă-ți dorești ca micuțul tău să crească frumos și vesel.

Cristina: Cred că trebuie să fiu corectă și să recunosc că avem mare noroc – de la apariția Sophiei, am avut permanent ajutorul mamelor noastre. În primii doi ani, mama a locuit alături de noi și ne-a ajutat cu Sophia, iar, de un an, mama lui Dan este cea care se află alături de noi. Acest lucru ne-a permis să ne menținem, atunci când am dorit, unele obiceiuri. De exemplu, putem să ne trezim într-o seară că vrem să mergem să vedem un film în oraș și, mulțumită bunicii, putem face acest lucru.

Dan, spuneai că un părinte n-ar trebui să plângă niciodată în faţa copilului. Sunt şi alte greşeli pe care ţi-ai propus să nu le faci ca părinte?

Nu-mi doresc ca problemele mele să se răsfrângă vreodată asupra copilului. Copilul nu trebuie să știe că părintelui îi este greu, că are o zi proastă, că ar da cu pumnul într-un perete de nervi. El trebuie să știe că tatăl și mama lui sunt puternici, niște eroi în carne și oase, care îl vor ajuta de fiecare dată când are nevoie, care au soluții la toate problemele lui. În plus, nu-i voi da niciodată argumentul „așa vreau eu!“ când îi voi interzice ceva. Copilul trebuie să primească argumente reale, corecte, ca să înțeleagă interdicțiile și, ulterior, să nu le repete. Desigur, e nevoie de multă răbdare și sper s-o am toată viața.

Vă gândiţi la un frăţior sau o surioară pentru Sophia? Ea îşi doreşte?

Dan: Ne e cam teamă, pentru că, deși medicina a avansat foarte mult, am ajuns la părerea că nașterea e un fel de loterie. Nu știi niciodată cât de bine e copilul tău. În plus, eu calculez costurile unei educații serioase și îmi cam dă cu virgulă. Totuși, am mai încerca o dată. Mi-aș dori un băiețel cu care să joc fotbal. Cât despre Sophia, ea are casa plină de bebeluși (jucării) și îi alintă tot timpul. Îi plac foarte mult. Sper să acccepte să împartă atenția părinților. Vom vedea.

Cum vă petreceţi timpul liber în trei? Cum arată o dimineaţă şi o seară de-ale voastre, un weekend perfect?

Dan: Dimineața bem cafele împreună, avem un ritual întreg. Iar serile încep cu joaca pe afară, cu bicicleta, rolele sau datul în leagăn și se termină cu poveștile citite de unul dintre noi. Sunt zile normale, de familie normală. Un weekend perfect chiar am avut de curând, la Gura Portiței. Mare, nisip, liniște. Bălăceală, castele de nisip cât cuprinde, noi trei, mii de pupici.

Cristina: Dimineața, ea îl trage pe tati de nas ca să-l trezească, seara își umple patul cu prietenii ei, toate plușurile, iar eu trebuie s-o mângâi până ce adoarme. Nu facem lucruri spectaculoase, ne încărcăm unul de la celălalt, vorbim mult, încercăm s-o învățăm cât mai multe lucruri prin joc, iar așa fiecare clipă este perfectă.

Ce carieră v-aţi dori pentru Sophia, în ce direcţie o s-o îndrumaţi?

Dan: Vrem ca Sophia să aibă o carieră mai frumoasă și mai de succes decât ale noastre. Vrem să ajungă un lider, un pilon de care nu te poți lipsi. Domeniul și-l va alege ea. Nu țin neapărat să facă televiziune sau politică. Noi trebuie să depunem toate eforturile ca ea să poată alege, să-i oferim cea mai bună educație posibilă și, dacă asta înseamnă să-mi vând apartamentul ca ea să meargă la o școală de prestigiu, o voi face.

Aveţi pasiuni, hobby-uri comune?

Cristina: Sunt puține lucruri în care nu ne asemănăm sau nu ne completăm.

Dan: Amândurora ne place foarte mult să scriem. Suntem foarte activi în zona internetului, pe bloguri, uneori intrăm chiar în polemici în privința subiectelor alese și abordărilor. Apoi, ne place să petrecem seara împreună, cu un pahar de vin bun în față, tolăniți pe canapea. Spunem că e momentul nostru. De trei ani, momentul nostru apare însă după ora 23, după poveștile de seară. Chiar și așa, e tare fain. În privința filmului ales, avem dispute. Aici, din nou perfecțiunea întruchipată (eu) cedează și acceptă filmul siropos ales de ea.

E vreunul dintre voi gelos?

Dan: Da, eu sunt gelos când Sophia o pupă mai mult pe ea. Dar atât. Cristina lucrează într-o lume a bărbaților, iar eu într-o lume plină de ispite. Dacă am începe să ne îndoim unul de altul, ne-am găsi o mie de motive de gelozie. Și nu e deloc constructiv. Avem încredere unul în celălalt și gata! Ba chiar glumim împreună despre „ofertele“ pe care le primesc eu de la diferite domnițe pe internet.

Ce ţine doi oameni împreună chiar şi după mult timp?

Dan: La început dragostea, apoi ai nevoie de comunicare și răbdare. Trebuie să-i spui partenerului ce ai pe suflet, chiar dacă riști să-l superi. Îi spui, rezolvați și treceți mai departe. Iar răbdarea trebuie să fie o calitate permanentă a ambilor soți. Trebuie să ai răbdare cu hachițele ei, cu lipsa lui de chef de a schimba becurile din casă. Trebuie să înțelegi că nu există obstacol de care să nu puteți treceți împreună.

Cristina: Da, treaba cu becurile este pe rol, trei așteaptă. Totul ne ține unul lângă celălalt și avem exact ce ne trebuie ca să rămânem așa.

Articol preluat din ediția de octombrie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Andreea Cohuţ     

Foto: Mircea Popa

Machiaj: Loredana Dodiță    Coafură: Andreea Sava/Salon Color by Vali Sava


Lasă un răspuns

Sus