Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Diana Cavallioti: E loc sub soare pentru toata lumea

Diana Cavallioti: E loc sub soare pentru toata lumea

Actrița din serialul „O săptămână nebună“ este acum protagonistă în opt spectacole de teatru. La începutul anului, o vei putea urmări în serialul „Umbre“, o producție originală HBO. Crede că viața e o minune, iar imperfecțiunea ei, în loc să o sperie, o bucură nespus.

Diana te hipnotizează cu ochii ei jucăuși, te captivează cu râsul în cascade, te surprinde cu părul blond cenușiu natural. „Nu m-am vopsit decât o singură dată, pentru o piesă, și am înnebunit până ce mi-a crescut la loc!“, îmi spune ea, vorbind precipitat. E țintuită pe scaun, iar ce pentru majoritatea femeilor ar trebui să fie răsfăț pur (machiatul și coafatul pentru ședința foto) îmi dau seama că ei îi pare o operațiune complicată, o corvoadă. Îi simt zvâcnetul picioarelor neastâmpărate care ar vrea s-o ia din loc, îi observ privirea impacientată care fixează cu poftă paharul înalt de frappé, din care încă nu poate sorbi. La final, se uită în oglindă: „Vai de mine, așa ceva nu e posibil! Ce cearcăne am! Urât, urât de tot! Trist!“, exclamă artista de doar 28 de ani. Mă pufnește râsul, încercând să reperez tragedia de pe chipul ei, acolo unde eu văd numai tinerețe și lumină. Degeaba, nu observ nimic în neregulă. Îmi place felul ei de-a se răsfăța, de-a găsi imperfecțiuni acolo unde totul e la locul lui. E specific zodiei Taur, sub care ne-am născut și eu, și ea. E felul ei de-a îndulci asprimea acestei zodii uneori mult prea înfiptă cu picioarele în pământ. O caracteristică total contraproductivă pentru o actriță.

Ce fel de copil ai fost? Te-ai confruntat în adolescență cu problemele inerente vârstei?

Am avut parte de o educație foarte strictă din partea bunicii mele, care m-a crescut de mică. Însă am avut tot timpul o revoltă pe care mi-am înăbușit-o pentru că știam că, la un moment dat, ce simt se va oglindi cumva în ce vreau să fac. Așteptam doar momentul perfect.

Am citit undeva că ai făcut 12 ani de pian, dar ai sfârșit prin a-l urî. De ce ai insistat totuși?

Pentru că am fost elevă la „Dinu Lipatti“, nu aveam ce să fac altceva. Totuși, pianul nu a fost niciodată felul meu de-a mă exprima. Îmi place foarte tare muzica, dar e o mare diferență între un om care poate să interpreteze, să fie un bun tehnician și unul care le transmite oamenilor ce simte. Cred că îți trebuie un canal special pe care eu nu-l aveam. Când am aflat că din clasa a IX-a voi putea urma o secție de actorie în cadrul liceului, n-a mai fost posibil să se discute cu mine. Sunt Taur, o zodie tactilă, practică, nu mă răzvrătesc de drag, ci cu un scop precis. Foarte puțină lume știe că eu am intrat și în Londra la Actorie. M-am retras pentru că vreau să fac teatru, iar teatrul se face în limba pe care o simți. Eu așa cred.

Ai un nume de familie cu rezonanță italiană.

De fapt, este grecesc. Se scria cu K, cu doi l și cu s la sfârșit: Kavalliotis. Bunicul meu a fost grec, m-am românizat pe
parcurs. Nimeni nu s-ar uita la fața mea și ar zice că am origini grecești. Așa-i?

Ai debutat în producții cu greutate atât în teatru, cât și în film. Cât de greu ți-a fost?

Eram în liceu când am fost să dau probă pentru „Second Hand“, în regia lui Dan Pița. E una dintre puținele probe în care mi-am recunoscut mie însămi că am fost foarte bună. Eram mai mică și mai sinceră cu mine. Totuși, nu mă analizez în sensul ăsta, nu mă compar cu ce am fost, nu mă gândesc la ce voi fi. Dau tot ce pot în acest moment. Cine știe, peste o oră, un an, doi, voi putea mai mult sau mai puțin. Nu-mi propun să ajung undeva, nu am o țintă, vreau să fiu și să trăiesc acum, în prezent.

Sunteți foarte mulți și foarte buni. Cum îți faci loc prin marea de tineri actori talentați?

Nu-mi fac loc, asta îți spuneam. De exemplu, la „Hamlet“, unde am fost să dau probă pentru Ofelia, am ajuns să joc Gertrude. Am fost aleasă din câteva sute de alte fete. Nu știu pe ce criteriu primesc roluri, nu am o rețetă, nu-mi plac tiparele, nu cred că trebuie să faci lucrurile numai într-un fel, ci doar să fii tu; e un lucru pe care profesorii ar trebui să ni-l spună mai des în școală.

Crezi că lucrurile se întâmplă dacă ți le dorești?

Da, dar mai cred că trebuie să ai mare grijă ce îți dorești, că o să ți se-ntâmple. Din păcate, există o balanță, mi-e teamă de asta. Însă în acest moment tot ce aș vrea e să nu mai vreau. Nu vreau să-mi doresc lucruri, dar în același timp e inevitabil.

Cum reușești să-ți menții mereu zâmbetul pe buze?

Nu-mi impun nimic, sunt atât de fericită să trăiesc, să simt, încât asta mă face mereu să zâmbesc. Ce, crezi că nu sunt tristă uneori? Sunt, și sufăr, și am probleme ca toată lumea, dar mă face fericită chiar și faptul că le simt. Locul ăsta, soarele ăsta, cafeaua asta, ziua asta, eu, toate ar putea să nu existe. Aș putea să nu fiu. Și totuși exist, este fenomenal, viața chiar este o minune!

Ești prietenă în mod special cu o actriță sau un actor din generația ta?

Da, prieteniile între actori chiar există. Cea mai bună prietenă a mea este Andreea Vasile, actriță și ea. Fiecare își face treaba cum știe mai bine, de ce să mă întâlnesc cu o prietenă de-a mea actriță și să mă gândesc că ea a fost chemată la castingul ăsta, dar pe mine nu m-au vrut? Fiecare ar trebui să-și vadă de drumul său. E loc sub soare pentru toată lumea.

Joci foarte natural. Ai învățat asta în facultate?

Mi-a fost pusă de foarte multe ori întrebarea: „Ce-am învățat eu pe platourile de filmare alături de alți actori mai experimentați?“. Îmi pare rău, chiar nu știu. Eu sunt genul de om care nu poate să verbalizeze ce învață, ci aplică.

Anul acesta, vei avea un rol într-un nou serial, Umbre, o producție originală marca HBO. Despre ce e vorba?

N-a fost deloc comod, pentru că joc o fată de pe centură. E un rol foarte mic, apar în trei episoade, dar a fost foarte dificil, de la make-up și haine la lucrurile pe care trebuia să le spun. Când am ieșit din rol, de-abia așteptam să plec acasă. Dar e bine, genul acesta de roluri mă provoacă.

Ce-ți poartă noroc?

Am superstiții minore pe care nu le spun tot din superstiție. (Râde.) Nu știu dacă să cred în noroc, cred mai degrabă în Dumnezeu. Cât despre ghinion, simt când ceva n-o să meargă bine. Una peste alta, ca să-ți dau un exemplu, atunci când găsești un portofel plin cu bani, e clar că omul ăla trebuia să piardă banii ca să înțeleagă ceva din lecția asta. Nu cred că e ghinionul lui și norocul tău. Cred că așa trebuia să se întâmple lucrurile.

Ce-i de netolerat pentru tine?

Nu am toleranță pentru oamenii răi, în sensul că nu acționez împotriva lor, ci pur și simplu mă retrag. Simt răutatea dintr-o privire, iar în momentul acela mă sperii atât de tare, încât nu mai vreau să am de-a face cu omul respectiv.

Ce faci atunci? Compromisuri?

Nu, nu pot să admit așa ceva. Pentru mine, compromisurile sunt lucruri pe care mai degrabă nu pot să le fac pentru că nu am timp. Fac ce e de făcut atunci și, dacă nu vreau, nu fac. Dacă nu vreau, plec fără niciun fel de regret, nu mă gândesc la reacția sau supărarea celorlalți.

Ce program ai la început de an?

Despre un an nou nu vorbesc până ce nu ajung acolo. Sunt superstițioasă că s-ar putea să nu se mai întâmple. Până la sfârșitul anului, joc în opt spectacole, dacă am numărat bine. Crezi că e mult? În niciun caz, mie mi se pare că mai e loc. Mă bucur că rolurile sunt diferite unul de altul. Și nu, nu am probleme cu memorarea. Paradoxal, nu țin minte locuri și nume, nu mai am amintiri, dar textul nu-l uit niciodată. Pot să nu joc o piesă timp de un an și totuși să nu fie nevoie să mă uit peste text pentru că îl știu.

Ce planuri ai pentru vacanța de iarnă?

Ah, iarăși planuri? Dacă îți spun, mi-e teamă că nu mai ajung să-mi cumpăr bilet de avion. Bine, o să risc. În clasa a XI-a, am locuit un an în Statele Unite, printr-un program de schimb educațional. Și-atunci mi-era teamă că nu voi lua viza, așa că inițial nu am spus nimănui. Când am aflat că am luat-o, mă gândeam că o voi primi pe o săptămână sau o lună, dar mi-a fost oferită pe zece ani. Anul acesta, intenționez să-mi vizitez prietenii pe care mi i-am făcut cât am stat în America.

Ce-ai face cu o baghetă magică pe care ai putea s-o folosești o singură dată?

Aș face atât de multe lucruri! Nu neapărat ceva pentru mine. Aș crește înapoi pădurile. Știu că sună de parcă aș fi la un concurs de miss, dar chiar asta aș face. Nu aș salva totuși balenele, nu am o relație specială cu ele. (Râde.) Dar să vezi din nou pădurile înverzite… Și, uite, aș face ceva și pentru mine: m-aș muta într-o căsuță pe malul mării. Sau, de ce nu, tot într-o pădure.

Articol preluat din ediția de ianuarie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu

Sursa foto: Vlad Stănescu


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus