Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Diva de la Monaco

Diva de la Monaco

Crezi că o să fii o autentică mamă de băiat pentru Ayan, adică posesivă şi cârcotaşă în privinţa potenţialelor nurori? 

Sincer? Da! (Râde.) Dar cred că voi învăţa să mă detaşez şi să-l las să aleagă după mintea şi sufletul lui…

Participi la multe acţiuni caritabile. Cum triezi cazurile în care investeşti energie şi timp?

Cu multe verificări în prealabil. Nu-mi place să mă mobilizez pentru cineva care-mi cere ajutorul să-şi opereze copilul fără ca măcar să-şi vândă maşina sau altceva de valoare. Mă mobilizează poveştile cu copii foarte săraci, bolnavi sau doar bătuţi de soartă, mă termină poveştile cu bătrâni uitaţi de societate şi de propriile familii, mă disperă sistemul medical românesc şi indolenţa guvernanţilor. 

Ţi-e dor să faci emisiuni de televiziune?

Nu, nu mi-e dor şi am refuzat zecile de propuneri primite în ultimii ani, fără regrete. Nu mă regăsesc în peisajul media actual şi nici nu mă văd lipsind atât de mult de lângă copilul meu.  Accept doar invitaţii sporadice, vin în ţară pentru a fi prezentator de evenimente, speaker motivaţional sau pentru evenimente caritabile şi sociale în care cred.

O să te întreb pe şleau, că nu vreau să mă iau după tabloide: mai eşti iubita lui Dani Oţil, nu mai eşti? Care e statusul tău sufletesc?

Iar eu îţi voi răspunde foarte direct: nu-mi mai place să dau amănunte despre viaţa mea personală. Asta nu înseamnă că vreau să ascund ceva, ci să protejez o intimitate care e mereu călcată în picioare. Statusul meu sufletesc e de femeie care este iubită şi iubeşte, asta e de-ajuns, ca informaţie publică. Cine doreşte să afle aberaţii despre viaţa mea nu are decât să citească ziarele de scandal.

Ce aştepţi de la bărbatul lângă care să îmbătrâneşti sau în ce fel crezi că poate un bărbat să te facă a lui pe viaţă?

Iubire, respect şi prietenie. Când toate astea funcţionează la turaţie maximă, fără poticneli, cred că se poate merge până departe, chiar până la capăt.

Ai scris pe blog despre curajul (de fapt normalitatea) de a cere drepturi materiale după divorţ. Şi ai fost blamată chiar de femei. De ce crezi că multe zic „Nu am nevoie de nimic de la el, ducă-se”?

Pledoaria mea de atunci se referea strict la femeile care, după o relaţie consistentă cu un bărbat, pleacă de lângă el cu o valiză şi lui îi rămân casa, maşina şi alte bunuri care cică i se cuvin.  Nu mi se pare drept, nu e nici legal, iar femeile ar trebui să-şi înveţe drepturile mai bine. A-ţi dedica cei mai frumoşi ani din viaţă unui bărbat nu se poate traduce în sume sau averi, dar e o contribuţie esenţială la formarea lui, poate chiar la succesul lui profesional sau financiar. Despărţirile nu-s frumoase şi decente, de cele mai multe ori, dar nici n-ar trebui să fie mereu în dezavantajul femeilor, cred.

 

 

Ai vreun motto? Nişte vorbe de duh, ale cuiva sau ale tale, care te ghidează în viaţă?

Don’t dream it. Be it. Sună bine în engleză, dar şi în română livrează o idee minunată: să nu rămâi doar cu visurile tale, ci să le trăieşti.

Sunt o femeie care a învăţat să aibă grijă de ea în toate sensurile: emoţionale, fizice, cosmetice, alimentare. Fac sport zilnic, iau cu sfinţenie un mic dejun bogat, nu mănânc după şapte seara şi îmi umplu viaţa cu oameni frumoşi, gândire pozitivă, creativitate, bucurii.”

Miracolele Mihaelei

Faptul că am rămas întreagă la minte după atâtea atacuri, minciuni, dezamăgiri venite din partea altora e un miracol al vieţii mele. S-ar putea să pară o exagerare, dar ştiu multe persoane publice care şi-au distrus sănătatea lăsându-se conduse de imagine, de percepţia altora despre ele. Mi-am dat seama că meseria mea frumoasă are şi o trenă hidoasă, care te poate încurca teribil dacă nu ştii să o tai la timp, ca să îţi trăieşti viaţa normal, ca orice alt om. 

Un miracol a fost şi copilul meu, pentru că ani de zile am încercat să rămân gravidă şi n-am reuşit. Un miracol e şi iubirea de care am parte, nu numai de la cei foarte dragi şi apropiaţi mie, ci şi de la atâţia oameni necunoscuţi, care-mi scriu zilnic pe blogul meu de pe 22foryou.co sau pe Facebook. 

Miracole sunt şi câteva vieţi pe care le-am salvat, prin campanii umanitare, exact atunci când nimeni şi nimic nu mai dădeau vreo şansă acelor copii sau oameni mari. Mulţumesc Cerului că le-am trăit şi le trăiesc în continuare!

 

Pentru că-i plămădită dintr-un aluat de soi ce înglobează toate calităţile unei adevărate dive: frumuseţe, nobleţe, plus un amestec incitant de răzvrătire şi autocontrol.

Da, chiar că-i frumoasă de pică, mi-am zis când şi-a făcut apariţia în pragul studioului foto. Avea ceva picant din Cher, ceva dulce din Monica Bellucci, era bronzată, catifelată, aspiraţional de suplă – arăta senzaţional, ce mai tura-vura! Şi asta, în urma unei săptămâni vădit extenuante, de repetiţii la Dansez pentru tine, soldate cu minute record de audienţă, pătimaşe, petrecute în ritm de tangou argentinian în braţele versate ale coregrafului Andrei Boantă. Cu lacrimi şi emoţii tremurânde, cum rar ţi-e dat să vezi public la „Răduleasca“, cu replici muşcătoare schimbate cu fostul soţ, cu obraznice speculaţii tabloide ce-au încercat să-i mânjească prezenţa la emisiune, dar şi cu o durere cumplită în dreptul coastelor, alinată cu anestezic în timpul dansului, dar care cerea mintenaş o vizită la medic. Şi toate astea complet benevol, pentru visul unor copii sărmani, cu vieţi ce nu alunecă deloc în paşi de dans. 

Cum erai în adolescenţă, în ce lumină te vezi pe tine, cea din perioada şcolii, a liceului?

Eram o adolescentă rezonabilă, am făcut puţine tâmpenii, eram preocupată mai mult de şcoală, gimnastică, citit. Nu eram vreo frumuseţe, nu ştiam să mă aranjez, râd de câte ori mă văd în pozele de atunci. (Zâmbeşte.) Nu prea ştiam bine nici ce vreau să devin, eram într-o veşnică schimbare, căutare… Mă bucur că am evoluat, sunt mândră că am ştiut să mă construiesc şi că am aflat foarte devreme ce înseamnă să munceşti – la 16 ani, aveam deja prima slujbă, eram instructor de gimnastică aerobică. Iar de la 18 ani, am muncit în fiecare zi a vieţii mele, fără să le mai cer vreun ban părinţilor. 

Ai avut vreodată complexe, fizice sau de altă natură? Dacă da, cum ţi le-ai rezolvat?

Am avut diverse probleme de… comparaţie cu alte femei, mai ales atunci când eram părăsită pentru altele! (Râde.) Din fericire, m-am prins că de vină era şi natura aventurieră a bărbaţilor. Am avut mereu un trup de nădejde, trecut prin multe ore de sport, dar mi-am dorit să am sânii mai mari, ceea ce s-a rezolvat rapid şi fără regrete cu o operaţie la dr. Constantin Stan. Ideea asta a apărut atunci când făceam deja televiziune şi mă săturasem de improvizaţii cu bureţi, pentru un decolteu feminin. Încă mă judecă unii pentru asta, de parcă aş fi făcut vreun rău cuiva sau mi-aş datora succesul doar acestei „improvizaţii“. 

Cu ce sentimente ai trecut de vârstele rotunde – 30 şi 40 de ani?

La 30, aproape că am uitat cum a fost. 40 mi-a sunat mai grav, dar tot nu m-a speriat. Nu am complexe legate de vârstă, pentru că n-o simt apăsându-mă sau chinuindu-mă. Toţi îmbătrânim cumva, cândva şi e bine să privim chestiunea asta cu detaşare, cu bucuria că am lăsat câte ceva în urmă şi că mai avem atâtea bucurii, emoţii şi senzaţii de trăit…

Care a fost cea mai frumoasă, dar şi cea mai dificilă experienţă a ta ca mamă?

Am deja o colecţie de amintiri frumoase, ca toate mamele care-şi iubesc la nebunie puii. N-am trăit nici un moment dramatic până acum, copilul meu a fost mereu sănătos  şi bun. Am descoperit că-mi place enorm să fiu mamă, am răbdarea şi dedicaţia necesare şi încă regret că am făcut doar un copil. Mă gândesc să adopt unul, deşi am mai încercat o dată şi n-am reuşit, dar nu din vina mea, ci a unor legi aberante, din alte ţări: incompatibilitate religioasă, adică ceva odios! 

 


Lasă un răspuns

Sus