Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Dragoș Pătraru: Suntem doi, ca un superOM

Dragoș Pătraru: Suntem doi, ca un superOM

Jurnalist incisiv şi una dintre cele mai mari vedete ale postului naţional de televiziune, realizatorul emisiunii „Starea naţiei” taie-n carne vie când nedreptăţile sociale şi politice ies la iveală. În schimb, în spatele camerei de luat vederi, prezentatorul TV redevine ploieşteanul get-beget, înconjurat de familie şi prieteni de-o viaţă.

Audienţele ridicate şi succesul de care se bucură emisiunea pe care o realizează Dragoş Pătraru la TVR1 nu fac subiectul principal al acestui interviu. Iar asta, deoarece gazda emisiunii „Starea naţiei“ are la activ suficiente realizări perso­nale, dar şi impasuri, care captează atenţia mai ceva ca breaking news: de la copilăria lipsită de mijloace materiale şi compromisurile în cuplu până la găsirea sufletului pereche.

Te-ai însurat devreme, la 22 de ani. De ce?

I-am luat ca model pe ai mei, care ne-au avut pe mine și pe soră-mea foarte devreme şi apoi au crescut odată cu noi. Plus că eu mi-am dorit copii repede. Am o problemă de când mă știu – care probabil că va trebui tratată la un moment dat la psiholog (râde) –, că nu voi ajunge să fiu bătrân. De aceea, pe de o parte, vreau să fac multe lucruri în același timp, iar pe de alta, le refuz categoric pe cele care nu-mi fac plăcere. Fiică-mea, Andreea, pe care am făcut-o pe la 24 de ani, a fost copil de trupă: o căram peste tot, dormea cu noi în cârciumă, pe două scaune apro­piate, până dimineaţa. I-a prins bine, fiindcă e foarte deschisă! Acum, la nici 14 ani, plănuieşte să studieze la Londra, învaţă, citeşte mult. Băiatul, Robert, a venit pe lume la cinci ani după sora lui – asta, pentru că Andreea s-a născut prin cezariană şi ne-am zis să aşteptăm puţin, ca să fie totul în regulă.

Ce ai zice dacă peste câţiva ani fiica ta ți-ar spune că se căsătoreşte?

Abia aştept! Eu calculez aşa: împlinește 14 ani peste câteva luni, mai sunt patru ani în care e responsabilitatea mea. N-o să dau fata afară pe uşă la majorat, desigur, dar o să înceapă să ia decizii singură şi sper să-i fie bine cu alegerile pe care le va face. Sper să fie o femeie egoistă şi să nu se lase folosită de vreun imbecil. Să fie fericită!

Ai temeri legate de prima ei întâlnire amoroasă?

Normal, însă a încerca să împiedici ori să controlezi aceste lucruri mi se pare o greşeală. Trebuie să verifici anturajul copilului, să ştii ce face, unde şi cu cine este în orice moment, există anumite reguli care trebuie respectate, dar nu poţi să interzici unele lucruri doar pentru că tu nu-ţi aduci aminte cum erai la vârsta respectivă. Cine pe planeta asta nu s-a îmbătat rău de tot la 16 ani? Lasă-i să facă propriile greşeli! Supravegheați de la distanță, dar să învețe pe pielea lor.

Te-ar tenta să pleci cu familia din România?

Mie îmi place foarte mult aici, dar m-aş muta mâine la Roma. Am trăit toată copilăria cu Italia 1, Canale 5 şi
Rete 4 şi am învăţat italiana foarte bine, deci mi-ar fi destul de uşor să-mi practic meseria, după o perioadă de acomodare. Aș fi plecat cu siguranță în altă parte dacă nu aș fi reușit aici. Nu sunt mândru că-s român, nu sunt nici trist, cred că toți suntem oameni  și în primul rând asta trebuie să fim. Granițele și țările ar trebui pur și simplu desființate. Cum spuneau cei de la Beatles: ce ești tu? Român, american, francez, alb, negru? Nu, frate, sunt om!

De fapt, tu încă n-ai plecat din Ploieşti.

Aşa e, fac naveta zilnic de vreo patru ani, ceea ce a devenit destul de obositor. Nu exclud posibilitatea de a ne muta în Bucureşti, dar trebuie să ţinem cont de şcoala copiilor, de prietenii lor. Acolo e acasă pentru noi. Când s-a născut Andreea, am decis ca soţia să stea acasă cu copilul, după ce fusese dată afară de la serviciu din pricina a ceea ce scriam eu. Ea lucra la CEC, s-a dat un telefon politic şi a rămas fără job. Total ilegal, desigur. Ne-am dat seama că va fi greu să ne clădim amândoi o carieră şi atunci am decis ca eu să alerg toată ziua pentru doi, să fac rost de bani ca să întreţin familia, iar ea să se ocupe de partea mult mai grea şi să ne ajute pe mine şi pe copii. Sunt sigur că nu aş fi reuşit să ajung aici dacă soţia nu-şi sacrifica propria carieră. Am hotărât
că trebuie să fim doi, dar să funcţionăm ca un superom.

Ce vă ţine împreună pe tine şi pe soţia ta?

Nu există un secret. Înţelegerea de a împărți clar atribuțiile face ca treaba să meargă între noi. Unul fără altul nu se poate. La un moment dat, viaţa de familie ajunge o rutină pe care trebuie s-o rupi din când în când. Orice căsnicie are momente bune, dar și rele. La cele din urmă n-am ajuns. Uneori nu există comunicare, alteori sunt prea multe vorbe şi tigăi în cap. Nici aici nu am ajuns. Atâta vreme cât există înțelegere, fericire și un scop comun, totul e în regulă.

Care este acest scop?

Să fim împreună, să avem o familie, să le oferim copiilor un model bun şi o imagine frumoasă despre ce înseamnă familia. Dar nu trebuie să exagerăm şi să ne trăim viaţa exclusiv pentru copii. Când sunt mici, trăieşti exclusiv pentru ei pentru că n-ai cum altfel, ei necesită o atenţie care te împiedică să ai alte activităţi. Acum, când au aproape 14, respectiv 9 ani, am început să-i lăsăm singuri acasă, să mergem doar noi doi la film, la concerte. De curând, am aranjat cu nevastă-mea să vină cu trenul în București (eu eram aici cu mașina) și
am mers la un concert. M-am dus s-o iau de la gară, după 16 ani de căsnicie. Romantic, nu?

A fost dragoste la prima vedere?

La mine, da, la nevastă-mea nu, pentru că ea n-a vrut să ne întâlnim.

Ai curtat-o mult timp până ce ai convins-o?

Da. Mai ales că eu nu-s frumos, ba chiar sunt un tip urât, care are, din ce mi s-a spus, ceva charismă. Ceva de genul „ăsta nu-i chiar tâmpit”. Am văzut-o pe nevastă-mea într-un taxi – era prin ’97-’98. Eu lucram la Radio Contact, iar iubita unui coleg de-al meu era prietenă cu ea. Am aflat numărul ei de telefon şi am încercat vreo două, trei săptămâni s-o conving să se întâlnească cu mine. Ea, având părinţi destul de restrictivi, tot refuza invitaţia. Până la urmă, a acceptat. După aceea, lucrurile s-au derulat repede. Dovadă că oamenii pe care nu-i ajută prea mult fizicul reuşesc ce şi-au propus dacă au calități care să-i sprijine în atingerea scopului.

Ai făcut vreun gest ieşit din comun din dragoste?

Nu. Ne-am mutat destul de repede împreună, pentru că ea voia să fugă de acasă şi am ajutat-o în acest demers. Am închiriat o garsonieră și nu aveam nimic. Ea a venit cu o lenjerie de pat, iar eu cu mocheta de la mine din cameră. Seara, am coborât la un magazin să iau tacâmuri și farfurii ca să putem mânca. Am avut de ales între televizor și frigider în rate, ambele la mâna a doua. Pentru că venea iarna, ne-am luat televizor. Apoi lucrurile au curs de la sine. Dacă există atracţie fizică și vrei să ai o relaţie, o vreme, trebuie să locuieşti cu persoana respectivă înainte de a face acte. Să-l cunoşti pe omul de lângă tine – poate că sforăie prea tare, face urât când se enervează şi începe să arunce cu obiecte prin casă, lucruri pe care nu le vezi la întâlniri. În viaţa de cuplu, există compromisuri în fiecare zi. Dacă ai puţin creier, trebuie să laşi de la tine ca lucrurile să meargă în continuare. Eu aş interzice prin lege să te căsătoreşti fără să faci sex înainte. Pe cuvânt! Şi nu aşa, o întâlnire amoroasă şi, gata, hai la altar! Trebuie să treacă luni bune până să te convingi că te potriveşti cu persoana respectivă. Iubirea de la început trece şi te trezeşti apoi cu cine ştie ce om lângă tine.

Cum îţi creşti copiii?

Cu mare grijă. Carnea de om creşte foarte-foarte greu. Ambii copii sunt destul de nemulţumiţi acum de prezenţa mea fizică acasă.

Asta îţi reproşezi tu sau îţi spun ei?

În primul rând, îmi reproşez eu. Ei n-o spun, dar eu o simt. Aveam o înţelegere: de luni până joi sunt ocupat cu emisiunea, iar vineri, sâmbătă şi duminică stau cu ei. Trebuie să vezi copilul cum merge pentru prima dată, să-l duci la şcoală, astea-s momente pe care nu le recuperezi. Eu le-am prins, cât au fost mici, am fost mereu acolo. Încerc să le împac pe toate. Vreau ca ei să crească foarte realist şi să facă ce-şi doresc. Să fie fericiți! Eu unul fac numai ce-mi place.

Aşa de norocos eşti?

Sunt foarte-foarte egoist. Cred că număr pe degetele de la o mână lucrurile pe care le-am făcut şi nu mi-au plăcut. Toţi facem compromisuri în viaţă, dar eu nu am acceptat lucruri care nu mi-au plăcut. Când am început să nu mă simt confortabil, am fugit mâncând pământul.

Ai absolvit două facultăţi. La ce ţi-a trebuit atâta şcoală?

Am făcut Jurnalism, apoi Litere, cu masteratul în comunicare şi relaţii publice – proiectul „Starea naţiei” a fost lucrarea mea de licenţă la Litere. Iar acum caut un îndrumător de doctorat pe o temă care nu prea se discută în România: cum şi-a schimbat mass-media discursul și poziția, devenind din câinele de pază al democraţiei militant al corporaţiilor și purtător de cuvânt al instituțiilor statului, în numele luptei împotriva terorismului. Cred că, în ultimii cinci ani, am cumpărat de afară cărţi în valoare de 5.000 de euro pe teme despre care la noi nici nu se discută. Ce se întâmplă în presă, ce se întâmplă cu TVR? Ei bine, planul de distrugere a televiziunii publice este aproape finalizat. De 25 de ani, politicienii încearcă s-o controleze.

Ce ai face în afară de jurnalism?

Nefiind un tip religios, cred în echilibru, în legea compensaţiei. Copil fiind, am fost foarte sărac. Ştiu ce înseamnă să nu mănânci carne, să te trezeşti la ora 4 ca să stai la coadă la zahăr, ouă, luate toate pe cartelă. La 14-15 ani, când am început liceul, aveam nevoie de bani şi m-am angajat ca vânzător volant de ziare. Îmi place să cred că aşa am început să lucrez în presă. Apoi am avut un chioşc de ziare, iar la 18 ani m-am angajat la ziarul „Prahova”, în Ploieşti. De atunci, de 20 de ani, sunt în presă, dar pot să fac şi altceva: PR, comunicare, publicitate, să predau, să cânt, să fac stand-up sau chiar să deschid o cârciumă.

La final, cum ar suna o scurtă autocaracterizare?

Să ştii că am multe discuţii cu mine… Nu am o părere foarte bună despre mine. Și lucrez la mine zilnic. Nu vreau să am mari regrete, că regrete mici am în fiecare zi. Ce nu ne dăm noi seama la timp e că viaţa nu-i cea pentru care ne tot pregătim. Viaţa este asta, ce trăim în acest moment şi atât. Când eram mic și mergeam la pescuit, tata, Dumnezeu să-l ierte, îmi spunea, ținând în palmă niște viermuși înainte să-i bage în ac: „Uite, Bombix, la final, ăștia ne mănâncă!”

Citește și:

Laura Dragomir: Lecția de comunicare

Sanda Nicola: Aici și acum am tot ce-mi trebuie

Valentin Butnaru: Cred în armonie și echilibru

Articol preluat din ediția de decembrie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Alexandra Rotărescu

Foto: PR TVR


Lasă un răspuns

Sus