Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Emilia Popescu: Sunt actor care arde pe scenă

Emilia Popescu: Sunt actor care arde pe scenă

Inteligență, rafinament, cultură și o împăcare cu sine și cu lumea. Sunt lucruri pe care le observi având un dialog despre teatru și cotidian cu actrița Emilia Popescu.

Are umor și un car de autoironie. E felul ei frumos de a rezista și de a merge mai departe, fiindcă actoria nu e făcută doar din lumini, aplauze și notorietate, ci presupune o dăruire continuă.

Pe Emilia Popescu ne-am obișnuit s-o vedem la televizor. Divertismentul nu e un fleac și trebuie făcut de profesioniști. O putem vedea iar într-un serial: este personajul savuros Elena Ciorbă din comedia „Ai noștri“, care rulează în fiecare joi, de la 21.30, la Pro TV. Vă lansăm și o invitație la teatru, unde o puteți vedea în spectacolele: „Cafeneaua“, la TNB, regizată de Horațiu Mălăele, în „La Pulce“, după „Puricele în ureche“ de Georges Feydeau, la Teatru de Comedie sau în spectacolul „Un bărbat pentru Sara“, la Palatul Național al Copiilor.

Este o actriță în ochii căreia poți citi fericirea atunci când interpretează un rol. Și această fericire contaminează publicul.

Actoria a fost o întâmplare în viața ta sau a fost visul tău?

Actoria nu a fost o întâmplare, pentru că fac parte dintr-o familie de artiști. Tatăl meu a fost actor de operetă, Emil Popescu, iar mama a fost balerină la Operetă. Am trăit în această atmosferă, am făcut muzică, am făcut pian, fratele meu e violoncelist, iar la 14 ani am optat pentru actorie.

Ți-au fost utile educația, instruirea, paginile citite și muzica ascultată?

Cu siguranță, sunt cea mai solidă bază, iar fără studiul pianului, consider că aș fi fost un alt tip de actor. Studiul unui instrument și disciplina pe care ți-o impune sunt o bază de neînlocuit pentru actorie.

Te-ai gândit vreodată să abandonezi scena?

Nu. Am avut un scurt moment prin ’99, când mișcarea de amatori a luat la noi o amploare foarte mare, când nu mai aveam loc în show-urile de televiziune, după care mi-am dat seama că a fost o prostie și că trebuie mai multă luptă sau pur și simplu să aștepți alt moment. În tinerețe, nu înveți lecția răbdării și atunci vrei să curgă toate fără pauză, iar una dintre lecțiile pe care trebuie să le știe un actor este că există și momente de pauză, uneori inexplicabile, care n-au legătură cu talentul și că nu trebuie să-ți pierzi încrederea, că va veni și momentul de urcuș. Dar e foarte greu, e o lecție pe care o înveți greu și pe care trebuie s-o practici până la sfârșitul carierei.

Cât din tine lași pe scenă?

Sunt un actor care arde pe scenă.

Publicul de acum e suficient de instruit pentru spectacolele mai grele?

Publicul vrea o poveste pe care să o înțeleagă. Să-l emoționeze. Să se recunoască. Să își pună întrebări. Chiar dacă acum publicul vrea mai multă comedie, lumea vine și la Shakespeare, și la Cehov. Cu condiția să existe adevăr pe scenă. Inconștient, oamenii vor să își vadă pe scenă dramele, secretele, întrebările, gândurile.

În epoca digitală, încotro teatrul?

Teatrul nu va muri niciodată, pentru că avem nevoie să ne hrănim unii din energia altora. Acesta e miracolul teatrului, e o întâmplare vie, uneori profundă, alteori mai puțin profundă. Nu va dispărea atâta vreme cât oamenii vor avea nevoie să facă dragoste unii cu alții. Teatrul permite mult, pentru că el se află la intersecția mai multor arte și se îmbrățișează cu dansul, cu artele vizuale, cu nonverbalul. Teatrul se dezvoltă odată cu epoca în care trăiește. Este oglinda societății și așa va rămâne. Că va deveni, poate, de nișă, pentru că se va dezvolta foarte tare mediul virtual, e posibil. Teatru e un organism viu în transformare.

A face artă înseamnă și sacrificiu? Ce ai sacrificat tu?

Eu n-am sacrificat nimic, pentru că eu am fost un om privilegiat. De foarte tânără am lucrat într-un ritm susținut: am făcut film, televiziune, am jucat roluri mari într-un teatru excepțional, Teatrul Bulandra, cu parteneri mari, cu cei mai mari actori ai scenei românești, iar pentru mine a fost un privilegiu să locuiesc în teatru, să exist pe scenă și n-am sacrificat nimic. Poate întrevederile cu prietenii, dar ăsta nu e un sacrificiu.

Televiziunea te-a ajutat ca notorietate?

Absolut. Televiziunea ajută extraordinar de mult, este o rampă de lansare extraordinară, de aceea ea trebuie făcută extrem de serios și de profesionist.

Care sunt rolurile pe care le-ai iubit, dar care te-au și solicitat?

Unul dintre cele mai solicitante roluri și cea mai mare provocare a vieții mele a fost Marlene, în care trebuia să o interpretez pe Marlene Dietrich, la Teatrul de Comedie. Îi datorez acest pariu câștigat doamnei Cătălina Buzoianu. A văzut în mine ceva ce nici eu nu știam că am. Asta înseamnă un regizor, un căutător. Un mare regizor face radiografie, e ca un scanner pe un actor, vede ceva ce tu ai înăuntru și n-ai scos, ceva nedepistat, pentru că asta face radiografia: depistează.

Casa ta e locul pe care ți l-ai aranjat singură? Ce e casa pentru actor? De regulă,  el pleacă mult în turnee.

Casa mea este locul unde sunt eu însămi, unde mă odihnesc. Îmi plac obiectele frumoase, cu valore sentimentală. Cel mai frumos moment în casa mea este Crăciunul. Așa cum ne primenim sufletul în așteptarea acestei sărbători, tot așa îmi pregătesc și casa.

Cum te organizezi în timpul sărbătorilor de iarnă?

Sărbătorile de iarnă sunt un prilej bun pentru reflecție, pentru a mulțumi și pentru a fi împreună. Îmi place să ofer cadouri celor dragi, dar cel mai mult îmi place momentul împodobirii bradului. De câțiva ani, bradul nostru este handmade. Eu și fiica mea pictăm globuri și îl împodobim cu lucruri făcute de noi.

Păstrezi tradițiile moștenite de acasă, de la părinți?

Una dintre tradițiile noastre de Crăciun era ca de Ajun să ne adunăm familia, părinții, unchii, nașii și întotdeauna, atunci când venea Moșu, fiecare îi spunea ceva ca să primească un cadou. Împreună, cântam colinde în jurul bradului. Este un obicei pe care l-am păstrat. Împreună cu finii mei, care încă au copii mici, cântăm în jurul bradului.

Cât de aproape de inefabil se simte sărbătoarea în sufletul tău?

Nașterea Domnului, Crăciunul, e o minune pe care o simt cu toată ființa mea. Despre asta este vorba, nu doar despre o modalitate de a cheltui bani.

Cum era Crăciunul în copilăria ta?

Era foarte vesel. Mama mea nu făcea sarmale, făcea tot felul de salate inventate. Cu sarmalele se ocupau frații tatălui și partea românească din familie. Mama mea e de origine franceză și cred că îi era și mai ușor să facă preparatele franțuzești. Era o prietenie româno-franceză la masa de Crăciun.

Consideri sărbătorile de peste an un motiv de înnoire, de mers la mall pentru hăinuțe?

E, Doamne ferește! Un motiv de înnoire e când ai nevoie sau când ai chef. Sărbătorile de peste an sunt un motiv de primenire a sufletului.

Tu știi să faci cozonaci? Dar pâine?

Nu, nu știu, n-am făcut niciodată.

Ețti prietenă cu iarna? Călătorești chiar dacă e frig?

Da, am călătorit. Acum îmi e din ce în ce mai greu, pentru că, atunci când călătoresc, stăm numai pe străzi și turismul iarna e puțin mai complicat, pentru că mergi mai greu, ești înfofolit.

Șofezi? Cum te împaci cu traficul nostru cel de toate zilele?

Da! Mă împac… ca toată lumea. Adică nu prea mă împac cu traficul, dar am fost nevoită să șofez. Nu șofez în afara Bucureștiului.

Cum ești tu cu tine?

Uneori sunt în conflict, alteori sunt împăcată. Mă lupt cu un grad prea mare de toleranță pe care-l am.

Ce parfum are fericirea?

Fericirea are miros de mare.

 

Citește și:

Articol preluat din revista Femeia decembrie 2017
Autor: Ivana Iancu
Sursa foto: Radu Vintilescu

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus