Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > George Mihai: Fericirea stă în lucruri mărunte și bune la gust

George Mihai: Fericirea stă în lucruri mărunte și bune la gust

George Mihai este o poezie de om. Face parte dintr-o  generație care încearcă să țină vie tradiția. Rubrica sa „Țara-n bucate“ din emisiunea „Asta-i România“ de pe Kanal D a devenit preferata telespectatorilor și, evident, a mea!

Viața lui George este România și nu cred că exagerez. Descoperă locuri, lucruri și oameni adevărați în fiecare zi. A crescut la Pârscov, locul unde a creat și a trăit Vasile Voiculescu, merge des la acasă la bunica, este logodit cu Andreea, cu care va face nuntă mare tradițională la anul viitor,  visează la frumos și la a-i bucura pe cei din jurul lui. 

În fiecare ediție a emisiunii „Asta-i România“, călătorim alături de tine pe harta gastronomiei românești. Ca să faci o emisiune despre tradiție, trebuie să fi descoperit cândva această bucurie. Cum a început pasiunea pentru „Țara-n bucate“?

Vorbim despre o bucurie intactă, într-adevăr. Una descoperită sub forma aceasta abia acum, oarecum târziu, dar care își trage seva, desigur, din copilărie, din anii petrecuți în leagănul de la Curbură: Pârscovul natal, o așezare care nu mustea neapărat de tradiții, dar care și le păstra vii, într-un colț, pe cele câteva care mi-au animat și mie anii fragezi. Acolo am descoperit Plugușorul, acolo m-am împărtășit prima dată înainte de Paște. Pe lângă obiceiurile sacre, există unele să le   zicem obișnuite, dar cu o însemnătate la fel de mare pentru sufletul meu de copil. Acele rânduieli pe care tot omul de la țară, de la munte le păstrează cu sfințenie: de la lucratul pământului până la programarea evenimentelor importante din viață, toate se făceau în funcție de anotimp, de vreme, de timp. M-au fascinat încă de pe atunci, deși abia acum ajung să le percep cu adevărat însemnătatea. Totul are un rost pe lumea asta. Iar dacă ajungi să-i dibui sensul, atunci se cheamă că ai în față un crâmpei de tradiție. Prețuiește-l! Închină-te la el! Păstrează-l! Sigur le va folosi și altora peste timp.

Care sunt lucrurile esențiale pe care ți le-au adus călătoriile prin țară?

Preumblările mele durează deja de câțiva ani și se desfășoară într-un ritm destul de susținut, cam de două săptămâni pe lună. Practic, pot spune că-mi împart viața în două. Jumătate este dăruită țării întregii. Muncii. Descoperirii unor oameni și locuri de poveste. Mă implic în ceea ce fac și mă dau întru totul fiecărui personaj în parte, fiecărui loc, fiecărui minut din filmarea ce va să iasă pe post sub forma unei povești culinare ori de călătorie. Ei, și-atunci când dai, ți se întoarce. Iar eu primesc cu vârf și îndesat satisfacții. Cele mai mari, cele cu care rămân, cu siguranță, sunt experiențele trăite, locurile văzute, mâncărurile încercate și oamenii prin sufletul cărora am colindat.

Vin sărbătorile și mesele românilor se vor umple cu generozitate, așteptându-și colindătorii și musafirii. În ce zonă a țării ai descoperit cele mai inedite bucate tradiționale românești?

Julfa, cum se cheamă literar, ori jufla, cum o știu oamenii, o plăcintă ritualică din aluat și semințe de cânepă, care se săvârșește în Ajunul Crăciunului în câteva așezări din Moldova, este, cu siguranță, cel mai inedit preparat de sărbătoare pe care l-am gustat până acum. Se întâmpla anul trecut, în casa tinerei interprete de folclor Iustina Irimia-Cenușă. Fata avea să învețe de la bunica ei tainele acestui dulce cum altul nu-i. Bună la gust, interesantă ca prezentare, fabuloasă ca însemnătate, julfa mi-a rămas lipită-n memorie pentru totdeauna. De asemenea, în comunitățile etnice există o sumedenie de mâncăruri unice, fiecare în felul ei, care stau la loc de cinste pe masa de sărbătoare. Polonezii mănâncă porc de Paște și curcan de Crăciun. Huțulii își fierb rachiul cu unt. Uluitor de bună și chiar tămăduitoare, în zilele geroase, este această licoare! Tot de nădejde, ajutor în zilele geroase și cu vânt năprasnic (deloc puține în salba satelor pescărești din Delta Dunării), este malasolca de pe masa rusului lipovean. Mâncare iernatică și motiv de fudulie, rasolul acesta din știucă sărată uscată și cartofi, mâncat alături de un zdravăn mujdei, frecat temeinic cu ulei, alungă frigul din oase și aduce bucuria sărbătorii în case. Asemenea exemple mai sunt. Altminteri, întreaga țară se-așterne cuminte pe altarul sacrificării porcului, cu toate bucatele bune ce se pot face din acesta. Bineînțeles, după tainele zonei și gustul fiecărui gospodar în parte. 

Ai vocația prieteniei și bucuria de a descoperi oameni. Care sunt persoanele care te-au marcat, te-au îmbogățit sau ți-au dat o lecție de viață?

Nu știu dacă e o vocație. Se prea poate însă ca eu să fiu foarte adaptabil, din moment ce reușesc să comunic bine cu multă lume, pestriță și să simt că fiecare în parte mă îmbogățește cumva. Spiritual, printr-o experiență povestită cu tâlc, printr-o povață, prin puterea exemplului. Cunosc foarte mulți oameni cu simț practic și încerc să prind și de la ei câte ceva, deși caracterul meu e mai degrabă visător. De la bunica mea am învățat cele mai multe. De la părinți. Apoi de la fiecare om pe care l-am cunoscut. Mă gândesc că sunt un norocos, ajung să mă pot așterne la vorbă în tihnă și cu vlădică, și cu opincă, cu oameni de la țară ori de la oraș. Așa că bucuria mea de a descoperi oameni se transformă de fiecare dată în câte o lecție de viață și, într-un final, ajunge să semene a enciclopedie.   

Dintre locurile acestei lumi, ești legat de Pârscov, locul copilăriei tale. Ce înseamnă pentru tine acest spațiu?

Cele mai frumoase amintiri le-am strâns de pe malurile Buzăului.  Pârscov este universul copilăriei mele. Acolo am deschis ochii în lume și am început să îmi creionez repere. Acolo i-am bucurat sau i-am supărat pe ai mei, făcând toate năzbâtiile copilăriei. Acolo am descoperit râul și ramul, acolo am învățat să iubesc natura. În vadul bolovănos al Buzăului m-am scăldat pentru  prima dată,  pe coamele line ale dealului Ciolanu m-au purtat pașii într-un desiș de pădure. Acolo mi-am făcut primii prieteni, acolo am iubit, acolo merg să îmi plâng bunicul la mormânt. Acolo abia aștept s-ajung să stau la vorbă, la gura sobei, cu mamaie.

Ce fel de elev erai în liceu și cam ce preocupări aveai?

Trebuie să fi fost tare mândri ai mei când am încununat toți anii de școală generală… „cu coroniță“, apoi cu una dintre primele note de admitere la liceu. Cuminte și silitor mi-amintesc că am fost pe durata întregului prim an din cei patru pe care aveam să-i petrec la liceul „Grigore Tocilescu“ din Mizil, Prahova. N-am fost o persoană care să epateze în vreun fel. De fapt, nici nu știu dacă am reușit să mă evidențiez prin ceva. Nu eram primul din clasă nici la învățătură, nici suflet al petrecerilor nu am fost vreodată. Dar nici printre cei din urmă nu m-am numărat. Am iubit dintotdeauna echilibrul și, în general, am fost mai retras. Fără să iubesc neapărat învățătura, am încercat să-mi respect școala și profesorii și să-mi dezamăgesc cât mai puțin părinții care, ca fiecare, își doreau ca odorul lor să fie cel mai cel. M-am implicat activ, îmi amintesc, în câteva proiecte culturale (sper că există și acum pe peretele dinspre cancelarie panoul dedicat lui Vasile Voiculescu!), am prezentat un bal al bobocilor (apropo, acelea au fost primele cuvinte pe care le-am rostit vreodată la un microfon, în fața unui public) și am organizat una, două excursii cu colegii pe plaiurile buzoiene. Mi-era drag să pot povesti și arăta și altora locurile care mie mi se lipiseră de suflet.

De fapt, cum ești tu, George, dincolo de călătorii și bucătăreală?

Sunt un om simplu și îmi trăiesc încă, într-un fel, copilăria. Sunt un bărbat de casă, dar care își gustă porția nevinovată de libertate rătăcind prin țară cu săptămânile. Iubesc lucrurile autentice, locurile necălcate, oamenii frumoși în esență. Tocmai pentru că umblu mult am ajuns să împletesc utilul cu plăcutul când sunt plecat, iar acasă am ajuns să prețuiesc altfel o zi petrecută în casă, cu ceasuri întregi de leneveală în fața televizorului ori de grădinărit în balcon. Sigur, am prieteni, cu care încerc să mă văd cât mai des posibil. Nu uit să îmi fac timp și pentru familie.

Mai are prietenia vreo valoare în vremurile astea?

Cred că se înțelege deja, din tot ce-am spus până acum, că prețuiesc prietenia. Atât de ușor se leagă o astfel de relație și atât de greu se păstrează, încât n-ai cum să nu o prețuiești la adevărata ei valoare.

Jurnalismul te ține în priză. Cum reușești totuși să ai și o bucățică de viață personală?

Cum spuneam, măcar jumătate din viață mi-o închin profesiei, pe care o îndrăgesc cu toată ființa mea. Să nu vă imaginați însă că munca mea se termină odată ce mă întorc acasă, în București! Nicidecum. Abia atunci începe partea de uzură, dar și de finețe, de contur, perioada în care munca de pe teren se transformă, în redacție sau acasă, în materialele atât de îndrăgite de telespectatori. Eu vizionez integral materialele, realizez decupajul video și dau noimă, pe o bucată de hârtie, tuturor cadrelor surprinse de colegii mei pe teren. Redactez un text care să îmbrace povestea în imagini cât mai frumoase cu putință și abia apoi las totul pe mâna voice-overului, a producătorului  și a editorului de montaj. Între timp, altă călătorie bate la ușă, așa că documentarea și planificarea viitoarelor filmări îmi răpesc, iarăși, o bună bucată de vreme. Timpul rămas e foarte prețios și încerc să îl dedic întru totul femeii minunate de lângă mine, familiei și prietenilor. Să nu uităm că aceștia sunt totuși oamenii cei mai importanți și cei mai apropiați, indiferent câți alții, buni și frumoși, am cunoaște. Sunt în focul pregătirilor de nuntă, așa că suntem cu atât mai legați cu toții, eu, Andreea, părinții noștri minunați și toți ceilalți din jur, care ne dau o mână de ajutor pentru a ne împlini visul: acela de a avea o nuntă de poveste.

Nouă ne arăți frumosul. Ce te doare când călătorești prin România?

Avem o țară minunată. Nu sunt de acord cu cei care adaugă: „Păcat că-i locuită“. Dar cred că toți suntem sătui de clișee și avizi de chestiuni concrete. În primul rând, cred cu tărie că schimbarea trebuie și poate să vină de la oameni. Fiecare dintre noi, la noi acasă, la noi la muncă, în viață noastră, poate să schimbe ceva, câtuși de puțin, în bine. Puțin astăzi, puțin mâine… Cred că trebuie să privim mai puțin la cel de lângă noi și mai mult înlăuntrul nostru! Altminteri, sunt convins că, în câțiva ani, țara noastră poate avea un viitor strălucit dacă punem la punct fie și numai două sectoare de activitate: agricultura și turismul!

Contrazici mitul balcanic „femeia la cratiță“ și prezinți oameni harnici, bărbați care se pricep la bucătăria tradițională. Întreb: cine e mai priceput, el sau ea, în bucătărie?

Discuția asta poate îmbrăca atât de multe forme… Clar, îți voi spune, niciodată nu voi mai găsi undeva gustul bucatelor pregătite de mâna bunicii. Așa că atunci, în copilărie, știam că ea gătește și noi mâncăm. Mai apoi, am aflat că mama gătește și noi mâncăm. Acum, în zilele noastre, la noi acasă cel puțin, cu drag împărțim treaba și timpul din bucătărie. Noi gătim și noi mâncăm. Cred că la oraș a devenit o chestiune care depinde foarte mult de timpul avut la dispoziție pentru a pregăti masa. Cine are mai mult timp dintre el și ea, acela gătește. Păcat că nu au timp să o facă amândoi împreună, pentru că gătitul este și joacă, este dragoste, este socializare și educație în cel mai curat sens al cuvântului. Tragic este când niciunul dintr-un cuplu, dintr-o familie nu are vreme și ajung să mănânce… de cumpărat. Revenind la întrebare, clar, niciun bărbat nu frământă un aluat de pâine ori de cozonac mai bine decât o femeie, așa cum nicio femeie nu pregătește un grătar ori o tocană la ceaun mai bine decât un bărbat! Așa că ar face bine să se completeze.

Tu ce știi să gătești?

Pregăteam, încă din liceu, banalele ochiuri, vajnicii cartofi prăjiți și poate că îndrăzneam și câte altceva pe lângă, dar destul de rar. În perioada facultății, cât am locuit singur la București, am experimentat mai multe, am descoperit de cât ajutor îți poate fi cuptorul, dacă ai idei…  Mai apoi, am început, inevitabil, să încerc să fac și eu acasă o parte din bunătățile din care m-am înfruptat prin țară. De dragul de a împărtăși iubitei mele experiențele culinare de care m-am bucurat eu, am reprodus multe preparate. Unele ne ies de-a dreptul delicioase, altele mai puțin gustoase, dar ne bucurăm de fiecare încercare.

Dincolo de bucătăreală, ce alte pasiuni ai?

Chiar mă văd trăindu-mi viața liniștit, peste ani, într-o gospodărie la curte, înconjurat de soție, de copii și animale de tot felul, îngrijindu-mi singur răsadurile de zarzavat și rânduindu-mi amintirile într-o carte. Cred că ăsta va fi următorul pas, de fapt. Dar iubesc și fotbalul. Trăiesc destul de intens meciurile echipei favorite, uneori chiar din tribunele stadionului. Când am vreme, nu ezit să dau o fugă la pescuit. Pot să stau liniștit o zi întreagă pe baltă, cu bățul în mână… visând la marea captură, dar mulțumindu-mă și cu câteva fâțe zvârlugi. 

Ce mai citești? Ce spectacole mai vezi, ce muzică asculți?

Timp de lectură îmi rămâne prea puțin, din păcate. Nu îmi scapă nimic din presa zilnică, însă îmi fac vreme să frunzăresc și cărți de bucate. „Bucate, vinuri și obiceiuri românești“, cartea lui Radu Anton Român, îmi e ca o biblie. O știu din scoarță-n scoarță. De asemenea, citesc pe nerăsuflate ori de câte ori apuc revistele voastre de specialitate. Am reușit să ajung recent la un spectacol de excepție marca Dan Puric. „Suflet românesc“ m-a ținut pe mine, un bun român, cu sufletul la gură timp de aproape două ceasuri. Ascult folclor. Asta poate și pentru că am cunoscut mulți artiști minunați în ultimii ani, oameni pe care am învățat să-i iubesc pentru ce fac și pentru cum aleg să își transmită dragostea de țară prin cântec.

Dacă fericirea ar avea aspect culinar, cum ai descrie-o?

Cu siguranță, fericirea mea are legătură cu mâncarea. La una dintre primele filmări pentru „Țara-n bucate“, în deltă, am cunoscut-o pe Andreea, femeia alături de care aveam să trăiesc, în timp, multe desfătări gastronomice de excepție. Iată cum o saramură poate să îți bucure simțul gustativ, dar și să-ți aducă fericirea-n brațe. Cu atât mai important e să reînvățăm să ne bucurăm de masă împreună cu familia, cu prietenii. Să nu mâncăm singuri! Să povestim mâncarea, să facem din statul la masă un ritual, să găsim bucurie și prilej de bună companie în fiecare îmbucătură de mâncare sănătoasă și-n fiecare sorbitură de vin bun. Așa că fericirea mea poate fi o saramură de crap ori o strachină de ciorbă aburindă. O felie de lubene în cuptor ori un cozonac fierbinte. Fericirea stă în lucruri mărunte. Și bune la gust.

Citește și:

Propuneri festive de la mari Chefi

Gateste cartofii ca un chef. Trucuri in bucatarie

Cornelia Ghisoi: O zi din viata unei Lady…Chef

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.49/10.12.2015

Autor: Ivana Iancu

Sursa foto: Kanal D


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus