Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu Alex Dima: “Port bocanci, nu pantofi luciosi”

Interviu Alex Dima: “Port bocanci, nu pantofi luciosi”

La televizor, Alex Dima e barbos si serios si fuge dupa hotii de lemne sau merge prin zapezi cu o hotarare pe care-o gasesti doar in jurnalistii care mai cred in utopia cu schimbatul lumii in bine. In realitate, Alex Dima e tot barbos, dar in sensul „sarmanto-neglijent“, vorbele lui sunt presarate cu atata ras, ca uneori nu inteleg ce spune, iar hotararea cu schimbatul lumii e mai mult decat neclintita: este molipsitoare.

A rostogolit in multe cuvinte povesti despre pataniile de la Romania, te iubesc si a insirat in doar cateva vorbe viata alaturi de fetita sa de trei anisori in timpul sau liber. Dar ambele ipostaze au un numitor comun: Alex Dima e special. Si reporter, si tatic.

Femeia.: Unde ai invatat arta jurnalismului de investigatie?

Alex Dima: Scoala a fost aici, in Pro. Ne-am scolit singuri, am invatat din greseli, am avut mereu oameni care se uita cu un ochi critic pe munca noastra. „Tartorul“ final nu suntem noi – si este bine asa. Daca stai in ploaie, in vant, nu mai esti atat de impartial, te legi de subiect si ti se pare ca este cel mai bun. Cand auzi un om obiectiv dandu-si cu parerea, initial te enervezi, apoi incerci sa te pui in locul lui si iti dai seama ca are dreptate. Am inceput cu „1 Decembrie“. Dupa ce ne-am facut mana acolo, am continuat cu diverse campanii, apoi am ajuns la Romania, te iubesc. Nu ne-am gandit noi la trecerea asta, au fost o idee si o dorinta pe care Adrian Sarbu le-a avut de foarte multa vreme.

Femeia.: El este „ochiul critic“?

Alex Dima: El este cel mai critic. El este „ochiul“! (rade) Nu, ochiul critic este directorul stirilor. Iar Adrian Sarbu, chiar si de curand, ne-a admonestat: „V-am zis de trei ani sa faceti emisiunea asta!“ Adrian Sarbu si-a dorit-o, el o are, sa-i traiasca! El i-a dat numele. Cand am auzit prima data Romania, te iubesc, am zis ca nu se potriveste in nici un fel cu continutul: „Buna ziua, suntem de la Romania, te iubesc!“ „Da, bine, si eu te iubesc!“ Dar foarte repede s-a format un brand.

Femeia.: Cum e sa fii tot timpul disponibil pentru munca?

Alex Dima: N-avem program fix. E diferit de la o zi la alta. Cand ne apucam de o poveste, n-avem noapte, n-avem zi, n-avem familie, n-avem nimic. Mie nu-mi place sa lucrez la mai multe subiecte odata. Daca ma concentrez pe un subiect, acolo trebuie sa stau, pana cand e gata. Lucrez cu ambiante, pun viata si trebuie sa-mi stea mintea numai acolo. Pe teren, muncim de dimineata pana seara. Daca te duci la Cuca Macaii – si, oricum, Cuca e aproape fata de unde mergem noi –, nu-ti permiti sa te intorci in Bucuresti si sa-ti dai seama ca trebuia sa mai faci ceva acolo. Am doar cativa oameni cu care merg pe teren si le place sa alerge cu mine de nebuni pe toate coastele. Luam micul dejun pe la ora sapte, iar pranzul, undeva pe la zece seara.

Femeia.: De unde vin ideile?

Alex Dima: Foarte multi oameni ne suna si vor sa schimbe ceva. Unii se tem la propriu pentru viata lor, ceilalti vin cu documente, altii sunt dispusi sa se expuna. Nu atat de mult cat ne-am dori noi. Ne-am intalnit cu niste oameni intr-o padure, la unu noaptea. Au iesit de dupa o baracuta, de ne-am si speriat! I-am urcat in masina, ne-au aratat zona unde se taie padurea si i-am dus inapoi la locul de intalnire. A doua zi, ne-am dus si am prins taietorii. Oamenii astia care ne-au ajutat se temeau foarte tare pentru viata lor. Dar au riscat pentru ca se saturasera.

Femeia.: Cam cat lucrati la o poveste?

Alex Dima: Mult prea mult fata de cat si-ar dori ochiul critic. Depinde de poveste. Pentru mine, cele mai solicitante au fost ambele materiale cu autostrazile. A fost o vara intreaga de lucru – cam doua luni si jumatate. Numai brutul filmat a avut vreo 70 de ore.

Femeia.: Cine sta sa vada tot brutul asta?

Alex Dima: Eu.

Femeia.: Cine face scenariul reportajului?

Alex Dima: Eu.

Femeia.: Cine sta la montaj?

Alex Dima: Tot eu. Sunt colegii de la montaj, dar tot am stat langa ei saptamani in sir. Si nu e vorba de vazut 70 de ore de filmare, trebui sa transcrii textul din ele, cu coduri de timp, ca sa stii ce ai si cum sa le gestionezi. Numai vizionarea mi-a luat vreo doua saptamani. Au fost in jur de 150 de pagini de text. Eu, cand scot la imprimanta textele, strig: „Am mai scos o carte!“ La materialele despre autostrada, cred ca au fost 300 de pagini.

Femeia.: Cum arata o zi a ta cand nu esti plecat pe teren?

Alex Dima: Vin dimineata la Pro si plec… De obicei, la noi, la stiri, nu se pleaca inainte de jurnalul de la ora 19. Asta e o obisnuinta pe care ne-am format-o in timp. In primul rand, noi suntem stiristi. Trebuie sa stai pana la jurnal, ca nu se stie ce se intampla. Cade ceva, un avion…

Femeia.: Ce zice fiica ta cand vii tarziu acasa?

Alex Dima: Se bucura. Ne bucuram si ne jucam, ma scot din priza. Chiar si la ore tarzii. Stiu ca nu sunt un parinte-model, ca n-o culc la ora noua. Daca nu-i e somn… Uneori, ma supara fiindca eu adorm, iar ea ma trezeste: „Spune-mi o poveste!“

Femeia.: In weekenduri, de obicei, esti acasa?

Alex Dima: Depinde. Uite, in weekendul asta, mi-am luat liber, desi am foarte multa treaba. Iar sambata, am fost la schi. Si fiica-mea schiaza. Are schiuri si clapari, merge pe partie – deci, schiaza! A doua zi, am fost la ferma animalelor. Iar seara, la cumparaturi. Cam asa sunt weekendurile impreuna, foarte aglomerate: mergem la teatru, la film, la circ.

Femeia.: Dar zi de zi, cand esti aici, nu-ti duce dorul, nu a invatat sa te sune?

Alex Dima: Sa ma sune? Am avut o tentativa de a o invata sa ma sune, dar parintii mei – care au grija de ea – n-o lasa sa umble cu telefonul si bine fac.

Femeia.: Tu nu poti functiona in studio sau nu-ti place?

Alex Dima: Eu sunt urat, ce sa fac in studio? (rade) Aici, ce i se potriveste fiecaruia. Nu ma duc sa-i dau un branci lui Dedu de la stiri. Noi suntem oameni de teren. Am fost la Gala Gopo, am oferit un premiu acolo si eram imbracat frumos, chiar ii spuneam cuiva ca ma simt stanjenit. Eu sunt obisnuit cu parazapezi, cu noroi pe mine, cu bocanci… Aveam niste pantofi luciosi, nici nu stiam prea bine cum sa merg.

Femeia.: Ai tinut ore de religie. Cum a fost sa treci de la programul fix de profesor la cel haotic de jurnalist?

Alex Dima: A fost o nebunie. Chiar era haos la primul meu job de jurnalist: intr-o parte, se aflau unii care invatau cum se zice „ma-me-mimo-mu“, iar in alta, era nea Gogu, care spargea niste pereti. La un moment dat, am intrat intr-un ritm pe care mi l-am ales.

Femeia.: Cum de ai ajuns profesor de religie?

Alex Dima: Am facut Seminarul si Facultatea de Teologie. Asta mi-am dorit eu la vremea aia. Pentru mine, nu a fost o trecere ciudata. Dar, da, trebuia sa fiu hirotonit. De-aia am pornit pe calea asta si am invatat atatia ani. Eu cred ca viata curge si noi avem senzatia ca inotam in directia in care vrem noi, dar, de fapt, viata te duce.

Femeia.: Pana la ce varsta ai de gand sa mai mergi pe coclauri?

Alex Dima: Pai, daca nu merg pe coclauri, varsta isi va spune cuvantul. Am 36 de ani. O s-o fac cat mai gasesc subiecte. Si se gasesc din ce in ce mai greu, incepe sa mi se para o tara mica.

Femeia.: Daca ai fi urmat calea preotiei, ce fel de preot crezi ca ai fi fost?

Alex Dima

: Un preot cu adrenalina. N-as fi stat. As fi ajuns staret. (rade)


Lasă un răspuns

Sus