Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu: Cezar Ouatu

Interviu: Cezar Ouatu

 

De ce contratenor? Nu poţi fi tenor?
Nu. În general, contratenorii pot fi şi baritoni. Vocea umană este un instrument foarte complex, alcătuit din două registre: registrul de piept, pe care-l folosim când vorbim, şi registrul de cap sau falsetto – n-are nici o legătură cu a cânta fals. Contratenorul utilizează în mare parte registrul de cap, dar este un registru de cap întărit. Mă simt natural aşa. Dacă mă pui acum să cânt o arie ca bariton, mă oboseşte. Eu ajung mai sus, dar pe vocea de cap. A nu se înţelege că sunt contra tenorilor!
Pe cine mai ai în România?
Mama. Din păcate, tatăl meu nu mai este, dar mie-mi place să spun că, la preselecţia pentru Eurovision, de la TVR, a fost un „aranjament“ de-acolo sus, al tatălui meu. Şi-l mai am pe frăţiorul meu, care este ca băiatul meu. El este din altă căsătorie a tatălui meu. Este o altă generaţie de Ouat, tot la Liceul de Artă din Ploieşti, este toboşar, percuţionist mare! Îmi place ideea asta de perpetuare a speciei, este foarte importantă. Bine, o să am şi eu copilul meu…
Şi ce faci în sensul ăsta?
Ce să fac? De unul singur, nu pot să-l fac!
Păi cum de unul singur?! Dar pozele care au apărut peste tot?
Ţin de trecut. Mă uit cu bucurie la pozele fostei mele… spun „fostă“ pentru că nu mai suntem împreună, eu nu cred în relaţiile platonice. Şi cred că distanţa şi-a spus cuvântul. Ea era stewardesă la Tarom, a fost şi imaginea companiei la un moment dat. Bineînţeles, am pe cineva, dar despre asta la momentul potrivit, nu-mi place să servesc pe tavă mass-mediei viaţa mea. Mai devreme sau mai târziu, se va afla. Ce se va afla? Că Cezar Ouatu e cu cineva. Extraordinar! 
La stilul tău de viaţă, cum păstrezi o relaţie?
E greu să găseşti pe cineva care te înţelege de la A la Z, care crede în tine, în ceea ce faci şi ţi-e „complice“. Şi trebuie să accepte acest val de popularitate, mai ales în rândul femeilor. În cazul meu, cred că 90% din admiratori sunt femei. E normal, dar e greu pentru o femeie care stă lângă mine să accepte.
De ce se face asocierea asta între vocea ta şi homosexualitate?
Dar e simplă, pentru că marea majoritate a oamenilor care m-au ascultat nu au cultură, văd un bărbat care cântă ca o femeie şi zic: „O fi din ăla!“ Eu am foarte mulţi prieteni homosexuali, cu care mă înţeleg extraordinar de bine. Personal, nu am nici o problemă cu această orientare, dar nu mă interesează să spun lumii: „Sunt gay sau nu sunt gay!“ Fiecare poate să viseze în felul lui, dar e firesc să fii considerat aşa când apari într-un fel masculin pe scenă şi publicul te aude cântând ca o femeie.
Ţi-ai asumat din prima vocea ta?
Mă simt foarte bine în pielea mea. De la început, pentru că eu tot timpul am trăit într-un spirit de Peter Pan, un pic jucăuş. Şi nu mai dai atenţie cui te ridiculizează. Au apărut şi bancuri cu Cezar Ouatu, ce zici de asta?!
Nu ştiu, spune-mi unul! 
Mai ales acum, că vine Paştele, îţi dai seama ce glume pot să apară pe seama mea! Pe ăsta l-am auzit şi eu la radio, de la Mihai Morar. „Cezar Ouatu se duce la magazin şi cere vopsea de ouă. La care vânzătoarea zice: «Cochetule!»“ Am văzut pe internet că până şi domnul Adrian Năstase, renumit pentru vorba aia cu număratul ouălor, ar fi zis în apărarea mea: „Să-i număraţi ouăle lui Cezar Ouatu!“

Sincer, îl prefer pe Cezar Ouatu faţă-n faţă, că n-am cultura necesară să-i apreciez cum trebuie prestaţia de la televizor; dar garantez că, prin felul lui de-a fi, se scutură de toate zvonurile răutăcioase despre înclinaţiile sale de dormitor. Nu te gândi că e vreun „vrăjitor“ de femei, dar se mişcă tare stăpân pe el, e plin de glume şi foarte săritor. Nu l-a deranjat să meargă desculţ prin restaurantul unde am făcut şedinţa foto, cu şosetele în mână – ca să nu strice „recuzita“; n-a avut nici o jenă să-mi arate mândru o poză cu el şi Liviu Guţă pe telefonul personal şi nici să-mi povestească despre admiraţia lui pentru muzicalitatea interpreţilor de manele. Frica de „a se face de râs“ îi este străină lui Cezar, pentru că se bazează pe un „spate“ solid: cei peste zece ani de performanţă în operă, o educaţie – nu doar muzicală – desăvârşită într-o lume mai deschisă la minte ca a noastră (cea italiană) şi pe experienţe acumulate în toate straturile societăţii. Cezar Ouatu e tare versatil, aşa că te mai miri că arată-ntr-un fel şi cântă în altul?

Care a fost drumul tău de la Ploieşti la Milano?
Mi-am descoperit vocea la 18 ani, printr-o glumă. Eram în corul liceului de artă, ca tenor. De fapt, chiuleam foarte mult şi, de câte ori mă duceam, mă ţineam de glume: făceam vocalize cu băieţii, apoi şi cu fetele. În prima fază, toţi au râs – fireşte, e ridicol în primă fază. M-a ascultat o profesoară de la Bucureşti şi mi-a zis că am o voce extraordinară – şi-apoi totul s-a întâmplat foarte repede. Am decis că ar fi cel mai bine să plec în Italia, împreună cu mama, unde am dat admiterea la Conservatorul Giuseppe Verdi, eu studiind doar de trei luni canto. Din timpul conservatorului, m-am dus la concursuri de canto, fără să ştie profesoara mea, pentru că spunea că nu sunt pregătit. Până când am fost la unul dintre cele mai importante concursuri, la Barcelona, unde am luat premiul pentru cel mai bun contratenor, ţinând cont că erau 300 de concurenţi! Profesoara m-a întrebat: „Unde-ai fost, Cezar? De ce ai chiulit o săptămână?“ Am venit cu diploma în dinţi şi cu trofeul şi a zis: „Eşti un monstru!“ La modul figurat, bineînţeles. Era foarte bucuroasă! 
În tot timpul acesta, mama ta a stat cu tine?
Da, ea lucra ca infirmieră la spital, s-a reprofilat – ea era economistă de profesie în România. Iniţial, ea m-a întreţinut, apoi am început şi eu să lucrez. Am îngrijit o perioadă bătrâni într-un azil şi se câştiga foarte bine! Nu era uşor, dar luam bani buni: ceea ce munceam în zece zile aş fi câştigat, să zic, în două luni. Apoi, şi la o pizzerie, chelner. 
Cât de diferite au fost reacţiile românilor la vocea ta faţă de reacţiile în străinătate?
Reacţiile au fost extraordinar de pozitive. Cred că, pentru orice artist, cea mai importantă este reacţia publicului. Pentru că juriul e de tranziţie, publicul rămâne, el plăteşte biletul, el vine să te vadă, să te asculte şi el îţi transmite acea energie de care fiecare artist are nevoie. 
De ce n-ai rămas la operă?
Eu am rămas la operă şi fac operă. Nu m-am gândit peste noapte să fac şi pop-opera pentru imagine, pentru că dă bine, ci, exclusiv, mi-am dorit să fac ceva nou pe partea muzicală. Eu cred că acest contrast dintre prezenţa mea masculină şi vocea mea senzuală, aerată creează acea magie pe care eu mizez şi care văd că funcţionează. Piesa cu care particip la Eurovision a avut un impact foarte mare la public, de care, sincer, m-am mirat. Nu mă aşteptam să câştig; eu eram un no name pentru publicul larg. Nişa de operă mă cunoaşte, dar ştim bine că, în România, această lume este una foarte restrânsă. Dacă era să mă voteze cei care mă ştiu din operă, nu eram eu aici.
 
 


Lasă un răspuns

Sus