Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu cu Andrei Gheorghe: Nu-mi plac raspunsurile, prefer intrebarile

Interviu cu Andrei Gheorghe: Nu-mi plac raspunsurile, prefer intrebarile

La televizor cum de ai apărut?
Eram megastar local de radio, era normal ca TV Neptun să-mi propună un show la ei! Se numea „Marea scofală“. Acea emisiune m-a adus în atenţia Pro TV-ului, asta după ce am venit în Bucureşti şi am început să-mi caut de lucru. N-am reuşit să găsesc, mi s-a spus că n-am voce de radio. Până la urmă, Pro FM mi-a oferit un job. A mers bine şi aşa am ajuns să fac management radio şi TV, emisiuni de televiziune (am început cu Generaţia Pro), eram senior editor la Playboy, publisher la revista Salut. Făceam de toate. 
E încă faimoasă replica din emisiunea Lanţul slăbiciunilor „Eşti veriga cea mai slabă. La revedere. Drum bun“. Ţie ţi-a fost dat s-o primeşti vreodată?
Sigur că da! Tu ai impresia că nici o fată nu mi-a zis să dispar? (Râde.) Sunt atâtea momente pe care ai vrea să le întorci şi spui: „Ce tâmpit am fost în clipa aia!“
Mă refeream la o situaţie mai serioasă, una din domeniul profesiei.
Dar ce-i mai serios decât asta? Dacă pot să-i desfac breteaua de la sutien, poate să ardă în jurul meu, să vină extratereştrii, nu mă opresc până ce nu termin! Ce e altceva în mintea unui adolescent în care bubuie hormonii de pârâie universul pe la colţuri? Am patru copii, aşa că ştiu. Ăsta e singurul lucru care contează până la o vârstă, după care începe viaţa.
Spuneai de patru copii, eu ştiu de o fiică…
Anastasia – 20 de ani, Maria – 16, Katarina – 14 şi Maximilian – 13. Plus doi câini: Hugo, un rottweiler de cinci ani, şi Suki, un buldog francez de trei ani. Şi Café, o pisică. E foarte important ca un copil să aibă grijă de un animal. Ca să înţeleagă că există şi durerea altcuiva, responsabilităţi, obligaţii. Că există şi „trebuie“, nu numai „vreau“.
Cum te-ai schimbat după ce ai devenit tată?
Când ai copii, trebuie să ai grijă de casa ta. Nu de fantezia ta gregară, de lenea ta închipuită, de plânsetele tale că societatea nu a înţeles că eşti un mare gigant. Problema asta o duci tu cu tine noaptea, dar, până una-alta, zi de zi, trebuie să ai grijă de alţii.
Crezi în noţiunea de părinte prieten? 
Nu, e o tâmpenie. E o incapacitate de a-ţi îndeplini rolul de părinte, o lăcomie pe care o proiectezi asupra copilului. „Eu cu copilul meu vorbesc orice!“ Pe dracu’! E o minciună sfruntată, iar mamele şi taţii care joacă acest rol îşi negociază într-un mod pedofilic afecţiunea. Inconştient, nu dus în fapt. În realitate, e ratarea lor.
Mai crezi în căsnicie după un divorţ?
Păi, acum sunt căsătorit!
Te-ai recăsătorit?
Da. Şi de ce să nu mai cred în căsnicie? Ce, dacă mă cert cu un băiat că mi-a furat mingea, n-o să mai joc fotbal niciodată? Mie îmi place să joc fotbal!
Ai fost vreodată nevoit să alegi între familie şi carieră? Te-ai confruntat cu dilema asta?
Nu. Cum poţi să te pui tu în situaţia de a alege aşa ceva, dacă ştii, de fapt, foarte bine ce-ţi place şi ce vrei? Altfel, şi eu am avut multe perioade în viaţa mea în care eram mai puţin timp acasă decât la serviciu.
Mai ales femeile îşi pun problema asta. Spun: „Ce să fac, să mă mărit sau să fiu manager? Dacă n-o să le pot face pe amândouă?“
Le felicit, sunt proaste! Când îţi pui întrebarea asta şi o rosteşti în public, e clar că nu poţi, că e o incompetenţă acolo, îţi ascunzi picioarele şchioape sub fuste lungi. Fă-o, nu te mai gândi atât! Fă orice! Fă ce vrei!
Când ai râs ultima dată cu poftă?
Acum două zile, de am căzut de pe scaun, era să-mi rup o coastă! Maxi ăla micu’ a făcut un număr în care ne-a imitat pe fiecare din familie. A fost foarte amuzant!
De plâns, când plângi?
La filme, când mor căţei sau cai.

Aşa se explică faptul că e un personaj controversat, un interlocutor franc, un vorbitor nărăvaş. Şi ţine cu dinţii de libertatea lui de a gândi, de a spune, de a face doar ce vrea.

Aviz altor jurnalişti: la o discuţie cu Andrei Gheorghe, trebuie să te prezinţi cu lecţiile făcute şi cu vorbele la tine, pentru că versatul om de radio şi televiziune nu răspunde cuminte la întrebări, ci şi pune unele destul de încuietoare. Asta, nu fără căldură în glas şi bunăvoinţă în priviri; de aceea, un dialog cu el e ca o cerere de căsătorie într-un roller coaster: fascinant şi înfricoşător deopotrivă. Totuşi, vă vând un pont pe care mie nu s-a găsit cine să mi-l vândă: plânge la filmele cu câini şi cai.

Ce voiai să te faci când erai mic?
Cosmonaut, detectiv, miliţian… Îmi amintesc că stăteam cu gura deschisă, bălind după o maşină de gunoieri. Albastră, frumoasă… era impresionantă. Şi visam să fiu şi eu gunoier. Apoi, am vrut să fiu taxatoare, meserie care astăzi nu mai există.
Primul tău job care a fost?
Primul meu job serios, cu carte de muncă, l-am avut la 16 ani – ajutor de şofer, pe aeroport, în Constanţa. Picasem treapta, iar părinţii mei, deşi suficient de înstăriţi, mi-au dat un şut în fund şi mi-au zis: „Te duci la muncă, nu stai acasă!“ Luam salariu, eram deja bărbat, participam la cheltuielile gospodăriei.
Dar ai ajuns în media. Cum s-a întâmplat asta?
În ’91, la Radio Constanţa. Reporter special – vorbeam despre crime, cadavre, morgă, violuri. Apoi, a venit momentul ’93 când, împreună cu o gaşcă de prieteni, am înfiinţat Radio Sky – am pornit de la zero, fără nici un ban, fără să avem habar ce înseamnă radioul. Singura noastră idee era să ne aducem muzica de acasă şi s-o punem pe post. Însă radioul m-a învăţat despre umilinţă şi că, atunci când încremeneşti într-un playlist, nu mai înţelegi sunetele noi.
Ce-ţi plăcea să asculţi pe atunci?
Numai rock. Eram genul „eu nu ascult rap, eu nu ascult pop, eu nu ascult manele…“ Oameni care se definesc prin ceea ce nu ascultă. Foarte multă lume în jurul nostru spune: „Eu nu mă uit la televizor“, în felul ăsta argumentându-se ca indivizi, fără să observe că în realitate ei se prezintă prin ceea ce NU fac. Eu sunt interesat de ce faci, de ce-ţi place… Ce nu-ţi place şi n-ai chef, poţi să păstrezi pentru tine.
Ai devenit cunoscut cu Midnight Killer, show-ul radio în care vorbeai cu ascultătorii, ba chiar le închideai telefonul în nas!
Da, asta era la Bucureşti. Îmi amintesc că aveam telefon dintr-acela cu disc şi lipeam microfonul de el. Gestul cu închiderea telefonului era privit ca o bădărănie, dar eu îl priveam ca pe o delicateţe. Nu pot fi amabil cu idioţii. Telefonul se trântea în nas pentru „aăăă, ăăă…“ Pentru că pe linie sunt alţi 60 de oameni pe care trebuie să-i respecţi. Timpul pe care îl ai la dispoziţie e limitat, iar dacă tu îţi permiţi să fii incoerent, grobian, violent, stupid, o faci în defavoarea altuia. Şi de-aia zbori.
Când cineva nu e de acord cu tine sau spune lucruri care nu-ţi plac, cum reacţionezi?
În general, oamenii au alte păreri decât mine şi spun lucruri care nu-mi plac. Cred că părerile mele coincid, statistic, cu cele ale sub 1% din popula]ie. Plus că mie nu-mi plac răspunsurile. Nu dau doi bani pe oamenii care-mi dau răspunsuri. Prefer întrebările oricând.
Ai vreodată emoţii în apariţiile publice?
Nu. Am o stare de adrenalinizare, încântare, bucurie a momentului. E ca şi cum ai dansa cu 100.000 de oameni dintr-odată, într-o cadenţă perfectă. E ca starea aia de graţie când noaptea vii spre casă cu maşina şi prinzi toate semafoarele pe verde.
 
 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus