Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu cu Bogdan Dumitrache: Succes cu premeditare

Interviu cu Bogdan Dumitrache: Succes cu premeditare

 

Seamănă un pic şi cu tine?
Cred că toate rolurile pe care le-am jucat seamănă un pic cu mine. Până la urmă, cinematograful realist minimalist sau cel absurd impune un stil de joc: mijloace reduse, multă descoperire interioară. E ca un aisberg: înăuntru e mai mult decât ce vezi la suprafaţă. Automat, te-mpinge către un soi de naturalism, către tine.
Ţi-e greu să scapi de un rol după ce l-ai terminat?
Eu sunt un fel de mercenar – îmi fac treaba şi mă întorc acasă. Totuşi, atunci când filmez sunt singurele momente din viaţa mea în care toată atenţia se canalizează într-un singur punct. Nu mai văd nici nevastă, nici copil, timpul se dilată şi nu ies din această stare până ce nu se termină filmările. Atunci sunt absent pentru cei din jur, dar Oana, soţia mea, e drăguţă, mă lasă în pace, mă menajează.
Care e rolul tău preferat?
La nivel personal, rolul din Portretul luptătorului la tinereţe. Când eram mic, luam un băţ şi un capac de borcan şi făceam spade de muschetari. Aici mi-au pus în braţe o puşcă cu gloanţe reale şi am încercat un sentiment special, ca o joacă de copii mari, într-o gaşcă mişto, la munte. Altfel, toate rolurile îmi plac, nu e ca şi cum aş avea 30 de proiecte în faţă şi aleg doar ce vreau eu. Întâmplarea a făcut că am accesat o zonă de personaje foarte umană, nu au fost eroi de suprafaţă, ci oameni normali, cu căutări şi probleme reale, şi sunt bucuros de lucrul ăsta. 
Ce roluri te-au solicitat cel mai tare?
Deopotrivă cel din filmul lui Cornel Porumboiu, unde căutările personale au fost pe placul meu, şi jocul cu camera în filmul Din dragoste cu cele mai bune intenţii, unde trebuia să privim fix în obiectiv şi să ne imaginăm în faţa cuiva.
Apropo de dragoste, ai făcut vreodată greşeli?
Da, am făcut şi nu ştiu dacă le-am reparat pe toate. Însă, când greşesc, recunosc. Ce mă salvează pe mine este autenticitatea. Nu sunt un intelectual rasat, nu am o lectură de mii de volume în spate, dar sunt un om onest şi asumat.
Cât de importante sunt premiile pentru tine?
Din păcate, sunt importante, pentru că te-ajută, pentru că îţi dau încredere în tine. Dar nu cred că aş refuza vreun rol – sunt prea puţine. Până la urmă, rolul meu e să joc – ce se întâmplă cu produsul nu mai ţine de mine.
Ai lansat în toamnă un proiect unic în România – o platformă de casting online.
Mediul online creşte în continuare şi cred că era nevoie de un loc unde să se listeze joburile în online, aşa cum există peste tot în străinătate. Am făcut această bază de date numită E-talent, care este o continuare firească a agenţiei mele de casting. Rezultatele au început să apară, lucrurile merg bine – cei care organizează castinguri, dar şi cei care doresc să joace aveau nevoie de aşa ceva.
Te consideri un om ocupat?
Da, în special de fetiţa mea, Mara, care în curând face trei ani. E un copil plin de energie, se caţără pe orice, trage de orice, vorbeşte mult. Mara m-a responsabilizat. Acum, sunt lucruri pe care nu le mai fac fiindcă ştiu că este ea acasă. Iar dacă ceva din ce fac eu ar putea afecta relaţia cu ea, prefer să nu-l mai fac. Copiii nu ştiu nimic, trebuie să-i înveţi tu. Mai ales ce înseamnă limitele. În interiorul acelor limite, încerc să fiu cât pot de permisiv.
Ce înseamnă familia pentru tine?
Echilibru, pentru că tind să fiu un om al extremelor. Soţia mea, Oana, face PR – o combinaţie avantajoasă pentru mine. Îmi e de mare ajutor, e un om foarte priceput la afaceri. În rest, şi noi avem orgolii, şi noi ne certăm, ne împăcăm, dar sunt nişte angajamente pe care ni le-am luat unul faţă de celălalt şi ne concentrăm pe lucrurile pe care le construim împreună.

Mult titrata apariţie din Poziţia copilului e urmată îndeaproape de cea din Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, unde joacă un personaj despre care spune că seamănă cumva şi cu el. 

Vă cer scuze că am întârziat. M-am jucat aseară cu fiică-mea până târziu şi n-am auzit când a sunat ceasul, îmi spune actorul când intră pe uşa agenţiei de casting pe care o manageriază: E-talent. Este îmbrăcat simplu, dar cu gust – blugi, un t-shirt uni şi un pulover de lână. Vorbeşte cu o voce voalată, râde mult, nu se ia prea tare în serios. Rotocoalele de fum care ies din ţigările pe care le fumează înnodat sporesc misterul din încăperea înţesată cu reviste şi cărţi vechi. 

Cum ai devenit actor? 
Din întâmplare. N-aveam nicio pasiune, nu ştiam ce să fac. În acelaşi timp, cum mă uitam aşa, pe geam, spre blocul de vizavi, tot vedeam un grup de copii care făceau şi ei meditaţie. Ştiam că se pregătesc pentru facultate, numai că ei aveau chitare, râdeau toată ziua… Mi-am zis: „Hm, dar ce-o fi acolo?“M-am dus să-i întreb şi uite-aşa m-am făcut actor.
Îţi mai aminteşti de examenul de intrare la facultate?
Păi nu prea am cum să-l uit. Fiindcă nu mă suisem în viaţa mea pe scenă, profesorul meu s-a prins că o să-mi fie foarte frică. Şi mi-a zis aşa: „Bogdane, fii atent: dacă simţi că-ţi tremură piciorul, strângi din fund. Trebuie să fii încordat, să nu se vadă că tremuri“. Aşa am făcut: m-am suit pe scenă, am început să vorbesc şi, la un moment dat, am văzut că-mi flutura cracul drept şi am pus în aplicare sfatul maestrului. Dar scena pe care mă aflam tremura atât de tare, încât lovea în calorifer şi auzea toată lumea. Nu mai asculta nimeni poezia, toţi râdeau de mine. Apoi, la a doua probă, am căzut în extrema cealaltă – m-am blegit în ultimul hal. Unul dintre profesori a venit la mine şi m-a ameninţat că-mi sparge o chitară în cap, dar, cum nu era a mea şi n-aveam bani s-o plătesc, m-am trezit din amorţeală şi am recitat poezia.
Când te-ai văzut pe lista celor intraţi, ce sentimente te-au încercat?
Am fugit, n-am fost în stare să citesc listele. M-am întors după vreo două ore şi am văzut-o pe mama, care stătea în dreptul uşii şi plângea. Am fost convins că am picat, dar maică-mea plângea de bucurie.
Cum ai virat spre film?
Muream de foame. Eram colaborator al teatrului Nottara, iar regizorul de-atunci al teatrului, Vlad Rădescu, a decis să-i scoată pe outsideri de pe listele de plată şi să facă mai mult loc angajaţilor cu normă întreagă. De-acolo am plecat la Bulandra, apoi la Craiova, unde am stat vreo trei ani, dormind în cabină. În timpul acesta, deschisesem la Bucureşti agenţia de casting, care mergea foarte bine, ieşeau bani destul de mulţi, şi am zis pa-pa actoriei pentru o vreme.
Ce-ai simţit atunci când n-ai jucat?
Au fost sentimente amestecate, perioade mai bune şi mai rele. N-am fost de tot absent din peisaj – în 2004, am jucat în scurtmetrajul Trafic, filmul lui Cătălin Mitulescu, care a luat un premiu Palme d’Or, apoi în Lecţia de box, tot un scurtmetraj, în regia lui Alexandru Mavrodineanu. Aveam perioade în care voiam să renunţ, dar ceva m-a ţinut pe linia de plutire. 
De curând, ai participat la Londra, la Festivalul Filmului Românesc, cu pelicula Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism. Cum a fost primit filmul?
Filmul ăsta al lui Corneliu Porumboiu are menirea de-a împărţi spectatorii în două: cei care-l iubesc şi cei care-l urăsc. Am obosit să explic rolul pe care l-am jucat. Eroul meu nu e pozitiv, e un portret de personaj pe care l-am căutat până-n chiloţi. Am ajuns până la corporalitate, felul în care merge şi vorbeşte, relaţiile cu familia şi am descoperit un tip de individ consumat şi care simte nevoia să consume la rândul lui.
 


Lasă un răspuns

Sus