Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu cu Carmen Avram. Sensibilitate pura

Interviu cu Carmen Avram. Sensibilitate pura

Dincolo de ecran

„Nu sunt serioasă, am crescut râzând. Am locuit în Maramureş şi, acolo, oamenii au foarte mult umor. Spunem bancuri, dar e vorba de autoironie, de umorul fin. Aici, am văzut că oamenii râd unii de alţii, că-s graşi, că-s urâţi, dar acolo nu făceam aşa.“ Evită să vorbească despre viaţa ei personală nu pentru că ar vrea să o ţină departe de ochii lumii, dar nu crede că are ce să spună. E căsătorită cu Adrian Ursu, nu e un secret, dar nici mulţi nu ştiu. „Ne-am cunoscut în ’95, în avionul care ducea delegaţia prezidenţială la Copenhaga, la un summit. A fost chimie pură. Adi are un umor identic cu al maramureşenilor. Când îl vezi la televizor, zici că e dur şi că nu are altă pasiune decât politica, dar nu e aşa, el e pasionat de literatură, de istorie, de maşini vechi, de agricultură, dar nu-i place să dea interviuri, nu crede că e interesant. Aproape că ne-am potrivit pe loc şi meseria ne-a apropiat.“ 

Un băiat de 7 ani

„Avem un golden retriever. La început, era arogant, probabil că ştia că-i frumos şi aştepta tot timpul să-i dai atenţie, afecţiune, să-l plimbi, să-i spui cât e de frumos, să tot dai de la tine. Foarte mult timp, nu a dat nici un semn de apropiere, dar, de vreun an (face şapte), cred că i-a venit mintea la cap. În fiecare seară, vine şi se pune cu pieptul spre mine să-l mângâi şi apoi se prăbuşeşte pe picioarele mele şi adoarme, iar eu mor de drag şi nu mă mai mişc. Îmi amorţesc picioarele, dar nu-l mişc. Dacă şase ani nu a dat nici un semn de apropiere, acum suport orice. Doar Adi îl plimbă, eu foarte rar. Acum câţiva ani, l-a atacat un câine-lup în parc. A fost ceva îngrozitor, au fost minute lungi-lungi, când credeam că-l sfâşie şi gata! Acum, când ies cu el, sunt foarte stresată să nu i se mai întâmple ceva şi eu să nu pot face nimic, iar el simte şi merge pe drumul pe care ştie că mă simt mai în siguranţă. E un scump.“

Regrete şi speranţe

În tumultul evenimentelor, aproape că n-au ştiut când au zburat anii şi n-au mai apucat să facă un copil. „Ne tot gândim să înfiem, dar nici asta nu iese. Am început procedurile de două ori, dar tot timpul s-a întâmplat ceva şi am abandonat. Nu cred că e bine să forţezi lucrurile, şi mai ales în acest sens. Cu un copil, totul e atât de delicat… Aş vrea totuşi să vină şi timpul lui. Dacă aş intra într-un cămin de copii, i-aş lua pe toţi.“ Emoţia e copleşitoare, dar îşi alină sufletul cu nepoţelul de un an şi jumătate, din partea surorii: „E atât de scump, e o minune, iar acum e ca o rachetă“.

Arome necunoscute

Adoră parfumurile, dar nu pentru mirosul lor, pe care nu-l poate percepe, ci pentru cum arată şi pentru ceea ce sunt. „Îmi aleg parfumul după sticlă. Îl folosesc 1-2 săptămâni, iar dacă nu-mi zice nimeni nimic frumos înseamnă că nu mi se potriveşte. N-am dat greş de multe ori!. Am descoperit că n-am miros când eram adolescentă – de fapt, nici n-am ştiut că există mirosuri, e ca şi cum te-ai naşte într-un loc unde iarba e roşie şi nu-ţi pui întrebarea de ce-i aşa şi nu e verde. Totuşi, am un instinct al mirosurilor, aş putea să le descriu, deşi nu le simt.“

 

Stilul urban-chic

Ca reporter de teren, se putea îmbrăca sport, exact pe gustul ei. Acum, trebuie să adopte o vestimentaţie mai elegantă. Stilul ei preferat rămâne urban-chic. „Cel mai mare compromis este sacoul. Îmi plac rochiile lungi, largi, cu buzunare, blugii, cămăşile, tricourile, puloverele largi, cizmele, dar port şi bocanci. Îmi plac cataramele, fermoarele, bijuteriile mari, genţile mari, ceasurile mari.“

Visuri în ceas de taină

A terminat Facultatea de drumuri şi poduri şi o jumătate de an a fost inginer la Călăraşi, dar meseria asta era prea dură pentru o visătoare ca ea. După ce a ajuns în presă, a făcut Facultatea de Relaţii Internaţionale, pentru a înţelege mai bine evenimentele la care lua parte. Uneori, se trezeşte visând… „Mi-aş dori să fiu actriţă ori scriitor sau poate medic. Am scris nuvele şi mi-ar plăcea să o mai fac, dar timpul îmi pune oprelişti deocamdată.“

Femei printre femei

Deşi este o femeie frumoasă, delicată şi cu mult şarm, Carmen nu consideră că face parte din această categorie, dar asta n-o împiedică să aprecieze feminitatea atunci când o întâlneşte. „O femeie senină, aparent fragilă şi care emană natural feminitatea este frumoasă. Mie cred că-mi lipseşte feminitatea, se vede şi după cum mă îmbrac! Sora mea este foarte frumoasă, mi-ar fi plăcut să semăn cu ea. Îmi place mult Becky Anderson de la CNN. Deşi e genul masculin ca apariţie, este foarte senzuală, e deşteaptă şi dezinvoltă.“  

5 locuri periculoase

„Avionul cred că e cel mai periculos loc (râde)“, dar asta n-a împiedicat-o să meargă în locuri în care viaţa atârna de aţa fragilă a destinului. „Egipt 2011 este cel mai urât loc în care am fost. Eram ca la vânătoare şi noi eram vânatul. Pe listă urmează Afganistanul, Kosovo, unde (şi acolo) erau gherile, apoi Teritoriile Palestiniene şi, pe ultimul loc, este Irak.“

O ştiu pe Carmen Avram de când era reporter de teren la Pro TV. Pentru cei care o cunosc doar de la televizor, este imaginea femeii puternice, dure, curajoase şi mereu gata de o nouă aventură, dar, atunci când stai de vorbă cu ea, descoperi o cu totul altă persoană şi înţelegi de ce reuşeşte să impresioneze cu fiecare poveste pe care o spune. Extrem de sensibilă şi caldă, transmite o emoţie puternică dincolo de sticlă, chiar sub acea mască rece care, de fapt, ascunde tracul din faţa camerei. „Şi acum, după atâţia ani, camera mă inhibă. Stau încordată şi mă concentrez cât pot de mult când vorbesc.“

Ce e în spatele succesului

Când îi lauzi emisiunea, zice că meritul e al echipei. Când povesteşte despre colegii ei, i se înseninează chipul, spune cu patos cât de norocoasă a fost că i-a întâlnit, cât sunt de buni, de talentaţi, de inventivi şi nu conteneşte să-i laude. „Am plecat din Pro ca o zână, fără să mă gândesc cât de greu ar fi putut să fie, dar Dumnezeu cred că a zis «hai să-i dăm!» şi mi-a dat oamenii ăştia. Reportaje se fac de 20 de ani la noi, e greu să găseşti ceva nou, trebuie să inovezi. Un autor de reportaj pasionat trebuie să se reinventeze de fiecare dată. Am încercat să le imprim un stil despre care nici măcar nu ştiam că e un stil, de fapt, ne-am format împreună. Pasiunea e secretul nostru.“ Înclin să cred că şi sensibilitatea ei este un ingredient important. Aproape că plânge când vorbeşte de scandalul cărnii de cal: „Cum poţi să omori, să baţi un cal?“ Din milă pentru animale, acum doi ani a renunţat să mai consume carne: „Când mă gândesc că animalul acela a fost puiul cuiva, că a suferit, cât de îngrozit a fost când l-au tăiat, pur şi simplu nu pot mânca. Eram o mare carnivoră, acum mănânc doar peşte“. La fel de tulburată este şi când povesteşte de suferinţa copiilor.

Marea recompensă

Când lucrurile se mişcă după difuzarea anchetelor şi reportajelor, sunt mulţumiţi, şi-au atins ţinta. Dar medalia de aur obţinută  la categoria Best Camerawork cu reportajul „Pe-un picior de iad“ la New York Festivals World’s Best Television & Films 2013 este pentru ei ceva extraordinar, recunoaşterea de care aveau nevoie, înseamnă că lucrurile sunt făcute nu doar bine, ci şi cu profesionalism. „Am concurat cu televiziuni de prestigiu, cu National Geographic, Discovery, CNN, NBC, Deutsche Welle şi mulţi alţii. La un moment dat, Mircea Diaconu ne-a spus: «Voi acolo faceţi film». Important este că punem pasiune şi cred că asta se simte.“ 

Amintiri mai vechi şi mai noi

A plecat de doi ani din Pro şi încă îi e dor de oamenii de acolo şi de momentele petrecute alături de ei. „Pe 1 decembrie, când în redacţie este o stare aparte, am aşa… o strângere de inimă.“ Îi e dor şi de deplasările în care se întâmplau lucruri importante, de copilăria din Maramureş, de gemul bunicii, pe care îl aducea în ulcele de lut şi îl mânca pe pită proaspătă. Dar astea sunt doar o parte din ceea ce nu ştiam despre Carmen.

 


Lasă un răspuns

Sus