Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu cu Paul Ipate. Actorul cu o mie de fete

Interviu cu Paul Ipate. Actorul cu o mie de fete

Pentru cine nu știa încă, Paul Maximus nu este numele unui gladiator din Antichitate, ci al unui cunoscut personaj dintr-o serie de reclame TV devenite, deja, legendă. Am stat de vorbă cu Paul Ipate, actorul care îi dă viață, despre cum reușește să treacă de la un proiect la altul cu talent, grație și lejeritate cameleonică.

Paul s-a îmbrăcat simplu, dar stylish pentru ședința foto. Mi-a mărturisit că în garderoba lui nonculorile sunt la loc de cinste – preferă să-și nuanțeze rolurile în care joacă. Sufletul îi e și el viu colorat, mă asigură actorul. Nu și-l dezvăluie din primele cinci minute, dar, dacă insiști, poți să afli într-o oră și-un pic mai mult decât se vede pe scenă sau la TV.

Ce poți să-mi spui despre cel mai recent proiect TV al tău?

„O săptămână nebună“, difuzat pe Pro TV, a avut o campanie de lansare care a iscat niscaiva controverse. De fapt, în spatele românului care trebuia să strângă 100.000 de like-uri pentru ca fata pe care o iubește să-i spună „DA“ se afla personajul pe care îl joc eu – Alex Puică. Cei care s-au supărat au făcut-o degeaba: a fost doar o altă formă de a promova un produs TV. Dar așa e la noi – tot ce e nou trebuie să fie mai întâi contestat și de-abia apoi plăcut.

Cine e, de fapt, Alex Puică?

Un băiat simplu, dintr-o familie modestă, muncitor, serios. Iubește cu adevărat o fată, a cerut-o de soție, dar viitorii socri din înalta societate îi sunt potrivnici. Încercând să le câștige simpatia, se lovește de o grămadă de ghinioane.

De cât timp joci?

Din clasa a II-a, de când am descoperit cercul de teatru pentru păpuși de la Palatul Copiilor. A urmat, firesc, Facultatea de Teatru. E o meserie care mă fascinează. Ești încontinuu contact cu tot ce se întâmplă acolo. Chiar dacă nu ești pe scenă, ești în culise, ești prezent la repetiții, vezi cum lucrează fiecare om în parte. Nu poate să egaleze nimic magia momentului din ziua premierei.

Ți s-a întâmplat să uiți replicile?

Tuturor li se întâmplă. Când pe scenă intervine neprevăzutul, bucură-te de el, folosește-l în avantajul tău. Eram la Cassandra, jucam în spectacolul „Trilogia Belgrădeană“ și trebuia să primesc un telefon. Urma să mă sune cineva din culise, dar telefonul întârzia. Din culise, persoana care trebuia să sune striga că nu are credit. Nu mai știu cum s-a terminat, dar știu că am improvizat cu succes.

Cum ai ajuns Paul Maximus?

Am stat la rând, la casting. A existat o perioadă când am pierdut proiecte, fiindcă lumea nu voia să fie asociată cu brandul pentru care jucasem. În același timp, personajul acesta mi-a deschis multe uși. N-am ezitat când mi-au propus, peste ani, să-l reinterpretez. Jocul în reclame face parte din munca actorului, nu cred că îi afectează imaginea.

Ai fost la castinguri în afara țării?

Nu încă, pentru că mi-a fost puțin teamă, dar mă gândesc la asta. Nu cred că șansele ca actor sud-est-european sunt limitate. Uită-te la Anamaria Marinca, la Ana Ularu sau la Alexandru Potocean. N-ar fi rău să ajung să-i întâlnesc pe Anthony Hopkins sau Christopher Walken.

Ce te-ai fi făcut dacă n-ai fi devenit actor?

Militar de carieră, ca tata. Culmea, el a fost cel care m-a îndrumat să nu dau la Academia Militară, ci la Teatru. Mi-a spus să încerc să am o viață mai frumoasă ca a lui și că satisfacțiile spirituale care ies din actorie vor fi mult mai mari, chiar dacă eu la vârsta aceea vânam latura materială.

Ce faci să ieși din rol?

Mult sport – am jucat trei ani tenis de performanță, dar am renunțat pentru că ai mei nu-și permiteau costurile ridicate. Am continuat să fac kick-boxing, judo, box, iar baschetul a rămas până azi sportul meu de suflet. Acum merg des la sală și, când vreau să mă relaxez, compun.

De curând, ai vizitat Cuba. Ce-ai găsit acolo?

Fiecare zi din cele trei săptămâni a fost o aventură în sine. Am colindat străzile, am stat în casele oamenilor. Mi s-au spulberat multe mituri, lumea nu mai dansează rumba pe la colțurile străzilor, oamenii și-au pierdut entuziasmul pentru că sărăcia atinge cote inimaginabile. Apoi, n-am văzut nici o femeie senzațională, așa cum auzisem – m-am lămurit, femei ca în România nu există nicăieri în lume.

Dacă în Cuba ai putut merge nestingherit pe stradă, cum te descurci în România, unde ești o persoană cunoscută?

Nu am o problemă cu asta. Într-adevăr, unii admiratori sunt mai gălăgioși, alții – mai puțin educați. Merg mai departe, zâmbesc, ignor, nu mă apuc să le fac eu educație pe stradă. E bine că nu mă place toată lumea – de-abia dacă ar fi invers ar fi o problemă.

Cum e Paul ca prieten?

Un om sociabil, deschis. Prietenia înseamnă loialitate, am câțiva oameni pe care-i consider mai mult decât prieteni, sunt ca o familie. Mai cred că prieteniile pe viață se creează în perioada liceului și a facultății. Încrederea câștigată când suntem copii e mai prețioasă ca orice – atunci ești cu adevărat curat. Mai târziu, ne murdărim.

Știu că te-ai despărțit de blonda Cristina, atât în reclamă, cât și în realitate.

Nu vorbesc despre viața mea privată. (n.r. E vizibil afectat.)

Bun, atunci s-o luăm altfel. Cum definești iubirea?

Iubirea înseamnă respect, loialitate, admirație, venerație, miză, conflict. Dar se pare că nu e suficient pentru ca iubirea să reziste în timp. Pe vremuri, nu erau tentațiile de acum, mentalitățile erau și ele altele. În prezent, mi se pare că femeia se răzbună pe bărbat printr-o independență greșit înțeleasă, se masculinizează, iar asta nu-mi place. Vrea egalitate de sexe, dar, când o iau în față pe scări sau nu-i deschid ușa, se uită urât la mine. Femeia nu e sexul slab, e sexul frumos și așa trebuie să rămână. Mie îmi plac femeile moderne, dar aș vrea să nu-și piardă nici din tandrețe, nici din delicatețe.

Crezi în suflete pereche?

Sigur că da – mama și tata sunt suflete pereche. Personal însă, nu cred în căsătorie, în lucrurile eterne. Cred că totul se termină la un moment dat, așa că nu mă pune să jur strâmb în fața lui Dumnezeu. Mai bine ne-am bucura de ce avem, atât cât este, cum este și unde este.

Trăiești clipa sau îți planifici meticulos viitorul?

Eu cred că viitorul este prezentul. A trăi clipa nu înseamnă a fi ignorant și a trece peste cadavre. Carpe diem este un îndemn greșit înțeles în ziua de astăzi. De fapt, înseamnă să te bucuri de moment și să mergi pe feeling, atât timp cât nu rănești pe nimeni din jurul tău.

E ceva ce-ai făcut și n-ai fi vrut să faci?

Nu am regrete, îmi asum tot ce fac. Am întrebat-o pe bunica mea, care are 94 de ani, dacă are vreun regret și mi-a dat următorul răspuns: „La ce folos?“ Nu poți decât să înveți din greșeală, ca pe viitor să fii un om mai bun.

Spune-mi o calitate și un defect personal.

Încep cu defectele: aș vrea să fiu puțin mai harnic, sunt cam leneș uneori. Dar trebuie să mă accept așa cum sunt. Sunt un om optimist – asta e calitatea mea. Văd tot timpul lucrurile frumoase, am o energie bună. Încerc să-mi păstrez bunătatea și calmul – problemele parcă se rezolvă mai repede atunci.

Îți place orașul în care locuiești?

Absolut – îmi place de mor orașul acesta. Nu m-aș muta în nici un alt oraș. Bine, ipotetic vorbind, poate că m-aș retrage pe la 60 de ani într-un bungalow, pe o plajă din Thailanda, sau într-o țară caldă. În rest, singurul lucru pe care-l reproșez Bucureștiului este că nu are mare.

Articol preluat din ediția de aprilie 2014 a revistei Femeia.
Autor: Adriana Moscu
Sursa foto: Vlad Stănescu


Lasă un răspuns

Sus