Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu exclusiv cu Elena Lasconi şi Cătălin Georgescu

Interviu exclusiv cu Elena Lasconi şi Cătălin Georgescu

Sunteţi amândoi la a doua căsătorie?

Elena: Da. M-am căsătorit la 18 ani şi am divorţat la 20, când Oana, fiica mea, nu împlinise încă doi ani. M-am născut şi am trăit până la vârsta aia în Haţeg, un oraş foarte mic. Nu era nimic ieşit din comun să te căsătoreşti la 18 ani, dar treaba cu divorţul nu a fost pe placu comunităţii. Eram văzută ca o paria. Normal că în toţi aceşti ani mi-am dorit să mă recăsătoresc, toată lumea o făcea în jurul meu. Dar n-a fost să fie. Când l-am întâlnit pe Cătălin, în primul an şi în al doilea m-am gândit că mi-ar plăcea să ne căsătorim. Dar după aceea, când am văzut cât de bine ne înţelegem, nu m-am mai gândit la asta. Cererea în căsătorie a fost neaşteătată pentru mine, a fost o surpriză. Această a doua căsătorie am făcut-o cu toată inima, dar şi cu creierul. Nu sunt un om chiar atât de rău şi cred că mi se cuvenea acest noroc. 

 

Cum v-aţi întâlnit?

Elena: Amândoi mergeam la cursuri de engleză la British Council. Pe străduţa unde parcam, e o biserică, unde am simţit o energie foarte bună. O vreme mă rugam să dea Domnul să găsesc un soţ şi să am o familie, mai mult pentru Oana. Dumnezeu mi-a scos pe cvineva în cale, dar n-a fost ce trebuia. De-atunci m-am rugat altfel: Doamne, dacă e voia ta să întâlnesc pe cineva, atunci e bine, dacă nu, sunt fericită şi aşa. La al doilea modul l-am văzut pe Cătălin, cu gura mare, se hlizea mereu. Apoi a început şi fiică-mea să meargă cu mine. S-a apropiat de Cătălin şi mă tot împingea să-l invităm pe la noi. A venit şi ziua Amaliei Enache şi am mers, ca fetele, la Roma. La un moment dat, mă trezesc cu un mesaj de la Cătălin pe telefonul mobil: „Ce faci, bella?“. Până atunci eram posomorâtă, şi dintr-o dată, m-am luminat la faţă. Amalia m-a somat: „Dacă tu nu îl inviţi la petrecerea mea, îl chem eu!“. L-am invitat, a venit şi acolo ne-am şi sărutat prima oară! 

 

Cătălin, ai cerut-o pe Elena în căsătorie după patru ani de relaţie. Cum te-ai hotărât?

Cătălin: Cu cinci zile înainte de Anul Nou. De fapt, voiam să o cer în vară, de ziua, ei, dar mi-am zis că Revelionul e un prilej mai bun, mai ales că aveam şi martori şi n-am vrut să mai aştept. 

Elena: Eu butonam telefonul, trimiteam mesaje, şi când m-a strigat am crezut că s-a îmbătat. Am văzut că-şi ia scaoul de pe scaun şi scoate inelul şi m-am prins că vorbeşte serios. 

 

Apoi a venit nunta. V-aţi căsătorit în costume populare.

Elena: Eu sunt exagerat de româncă, mă simt foarte bine aici. Rochia a fost făcută la parlor, însă cusăturile le-a creat Virginia Linul, un meşter popular din Bistriţa. Pe brâul rochiei am brodat două păsări, un simbol străvechi românesc, care înseamnă dragostea între femeie şi bărbat, dragoste vegheată de Dumnezeu, care transcende lumea asta. 

Cătălin: Tortul a fost realizat de Cătălin Scărlătescu de la Master Chef, tot la sugestia Elenei. Pe el scria „Love“, expresia preferată a Elenei.

 

Ce vă atrage unul la celălalt?

Cătălin: Suntem foarte buni prieteni, dar, în acelaşi timp, suntem şi independenţi, din toate punctele de vedere: mental, spiritual şi sentimental. Nu trebuie să facem neapărat aceleaşi lucruri, dar ne simţim bine când facem lucrurile împreună. 

Elena: Mie îmi e drag de el pentru că e foarte deştept. De exemplu, citeşte încontinuu. Apoi, îmi place pentru că are simţul umorului, când ne jucăm împreună, când râdem, pentru că e singurul om cu care pot să vorbesc orice, când jucăm table şi scrabble împreună. Dacă vreau să joc sudoku, mă lasă în pace, vine şi îmi pune o pernă sub cap să stau confortabil, îmi face masaj la tălpiţe şi îmi cumpără ciocolată amăruie cu mentă. Niciodată nu se supără dacă îl trimit după un produs pe care am uitat să-l pun pe lista de cumpărături! 

 

Care e cea mai frumoasă amintire a voastră?

Cătălin: Multe sunt legate de Oana, fetiţa Elenei, şi succesele ei din ultimii ani – bacalaureatul, facultatea. Am fost cu ea la bac, eram printre singurii părinţi de-acolo.

Elena: Şi cererea în căsătorie, şi prima vacanţă împreună, la Veneţia. 

Cătălin: Şi luna de miere, când ne-am suit în maşină şi am plecat prin Franţa, fără să ne facem vreun plan şi fără rezervări. 

 

Oana stă cu voi? Cum vă înţelegeţi?

Elena: Acum s-a mutat, dar cât am stat împreună a fost incredibil. E ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Se caută unul pe altul prin casă, râd dimineaţa, fac glume pe care doar ei le înţeleg, îl respectă şi, în acelaşi timp, sunt foarte buni prieteni. E ca un frate mai mare pentru ea.

Cătălin: Şi ele două e comportă tot ca două surori. 

 

Vă faceţi cadouri unul altuia?

Elena: Da, uneori chiar exagerez. De exemplu, îi iau o cămaşă care îi place şi apoi îi mai iau vreo trei. El, dacă ştie că mie îmi place vinul rosé, întotdeauna mă aşteaptă cu el pe masă. Sau se duce şi-mi ia zmeură sau flori, de care nu mă saturi niciodată.

Cătălin: Eu nu ţin deloc la obiecte, nu mă înconjor de ele, de aceea îmi e greu să dăruiesc obiecte. De obicei, cadourile mele sunt perisabile, dar au o valoare sentimentală mare: flori, călătorii, o cină romantică. 

Elena: Sunt gesturi mărunte, dar de impact: de când îl cunosc pe Cătălin, niciodată nu mi-am deschis singură portiera. Nu o face din obligaţie, ci vine firesc. Sau coboară de fiecare dată să îmi ia sacoşile din mână, pentru că am avut o operaţie pe coloană. Dacă îl întreb ce vrea să gătesc, tocăniţă sau pulpe la capac, alege ce e mai uşor de preparat, sau dacă vreau să merg la sală şi spun că e prea scump, mă asigură că vom găsi resurse, doar să nu renunţ şi să fac ce-mi place.

 

Mai aveţi motive de dispută?

Cătălin: De obicei sunt mărunţişuri, ca toată lumea. Astea vin la pachet cu căsnicia, nu trebuie să-ţi fie frică de ele. Uite, un motiv de harţă sunt locurile de parcare, pe care ea le vede pentru mine, iar eu încerc să-i spun că mă descurc singur. Îşi face prea multe griji, de multe ori închipuite.

Elena: Şi el mă enerveză uneori, pentru că e prea molcom. Eu tot timpul trebuie să fac ceva, el are multe activităţi statice, cum ar fi cititul. Eu mă organizez repede, el reacţionează mai lent. Dar ne completăm! 

 

Pe principiul „niciodată nu e prea târziu“, vă gândiţi la un copil? 

Cătălin: Da! Nu suntem disperaţi, dar dacă va fi să vină, suntem foarte deschişi.

Elena:  Eu sunt născută să fiu mamă. Iubesc copiii de nu mai pot. Dar nu am să fac niciodată inseminare artificială. Dacă Dumnezeu vrea, noi ne vom bucura foarte mult!

 


Lasă un răspuns

Sus