Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu exclusiv cu Maria Buza

Interviu exclusiv cu Maria Buza

 Ai trac pe scenă? Dar în direct, la TV? Ai o amuletă norocoasă? O superstiţie care funcţionează? Un pulover care-ţi poarte noroc? 

Cu greu reuşesc să-mi inving emoţiile care, uneori, mă copleşesc în aşa fel, încât îmi distrug confortul şi bucuria momentului. E greu! Da, ar fi fost bun un pulovăr. Pulovărul lui Petre Roman. Credeţi că i-a purtat noroc? Glumesc! În culise, întotdeauna inainte de a intra pe scenă, spun „Tatăl Nostru“. 

Când ai început să devii cunoscută, să apari pe sticlă, s-a schimbat ceva în statutul tău de actriţă de teatru?

Televiziunea are un mare merit în popularitatea mea ca artist! Din păcate, la Teatrul Naţional acest lucru nu era apreciat. Mi s-a reproşat că apariţiile mele la televizor nu onorează statul de actor la Teatrul Naţional. Cu toate că, altfel privind, notorietatea mea putea atrage mai uşor spectatori în sală. Nu mai contează. De ceva timp mi-am luat soarta actoricească în propriile mâini şi sunt bucuroasă pentru tot ceea ce mi se întâmplă acum.

Când şi în ce context ţi-ai descoperit vocea?

Mi-am descoperit-o pur şi simplu. Ce descoperi cu adevărat este că atunci când ai voce, te poţi bucura de muzică nu doar ascultând-o, ci dându-i glas prin vocea ta. E minunat!

Povesteşte-mi câte ceva despre băieţelul tău. Pe cine moşteneşte? Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Andrei a crescut cam singur. Şi  cam repede. S-a maturizat şi am un băiat mare. Mi-e tare drag de el! E darul nostru de la Dumnezeu. Îl moşteneşte pe George în privinţa talentului muzical şi cred că mă urmează, într-un fel, şi pe mine. Îi cam sclipesc ochişorii când vine pe la mine pe la teatru.

Ce faci când ai o zi mai puţin reuşită? Cum îţi alungi tristeţea?

Atunci am insomnii. Chiar mi-e greu să trec peste o zi nereuşită! Încerc să mă înveselesc, dar ştii tu… nu e râsu’ tău.

Ai un model în viaţă? 

Un model de viaţă cred că ar trebui să fii chiar tu. Îţi alegi momentele reuşite din viaţa ta şi încerci să vezi ce a fost bine atunci de a mers şi unde greşeşti când nu merge. Cam aşa ceva. 

 

În miezul unui octombrie auriu, în cabina teatrului Metropolis, am suprins-o pe Maria fără mască, cu un zâmbet larg înseninându-i faţa. I-am propus să rămână în această stare preţ de două ore, timp de care am profitat pentru a-i smulge cele mai sincere răspunsuri pe care le poate oferi o actriţă. 

Ce eşti mai întâi? Cântăreaţă? Actriţă? Om de televiziune? Soţie? Mamă? 

Nu ştiu să-ţi răspund exact. Dacă mă sună cineva şi mă invită să cânt, voi fi cântăreaţă. Dacă sunt solicitată într-un proiect de teatru, sunt actriţă. Dacă soţul meu are nevoie de mine îi voi fi alături. Şi dacă Andrei, băieţelul nostru, vrea o îmbrăţişare, sunt cea mai fericită mamă cu copilul în braţe. Aşa că sunt întotdeauna ceea ce trebuie să fiu! 

Cum ai hotărât să devii actriţă?

Din fericire, a fost altcineva care a hotărât pentru mine şi zic eu că a hotărât bine. Lia Bugnar a fost cea care mi-a zis: „Dai la teatru! De nebunia ta frumoasă trebuie să se bucure toată lumea, nu numai eu. Hai să ne distrăm mai mulţi“. 

Ce-ţi mai aminteşti din examenul de admitere?

Mi-amintesc că am avut cele mai mari emoţii din viaţa mea. Norocul meu a fost că Lia, care pe-atunci era stundentă în anul al doilea, a venit cu mine la examen şi a rugat profesorii să o lase în sală ca să-mi poată fi mai aproape. Acest lucru nu era permis, aşa că Lia a devenit brusc fata de la reflector şi astfel am reuşit să fim împreună în sala de examen! A însemnat enorm pentru mine. Parcă l-aş fi avut alături pe îngerul păzitor.

Care a fost cel mai dificil personaj jucat până acum în teatru?

Cel mai dificil mi se pare a fi întdeauna următorul! Pentru că nu ştii niciodată dacă mai ai norocul de un altul şi dacă nu cumva cel pe care-l în joci în prezent este ultimul. 

Ce amintiri memorabile ai din viaţa de actriţă?

Sunt multe! Doamne, câte nu ţi se întâmplă pe scenă! „Amintirile mă răscolesc, amintirile mă chinuiesc… Nu mai rezist“, vorba cântecului. (Râde.) Ţin minte că într-o seară, la teatru, aveam o problemă cu vocea şi abia puteam vorbi, darăminte să şi cânt. În spectacol, la un moment dat, trebuia să interpretez în belcanto nişte partituri şi când am deschis gura n-a ieşit nici un sunet! Aşa că am creat un alt rol în acea seară  ̶  cântăreaţa mută! Şi a trebuit să spun pe scenă partenerului meu că sunt renumită pentru vocea care nu se aude. Publicul a început să râdă şi a înţeles situaţia gravă în care mă aflam. 

 Citeşte şi articolul despre Raluca Lăzăruţ.


Lasă un răspuns

Sus