Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Interviu exclusiv cu Victor Rebengiuc

Interviu exclusiv cu Victor Rebengiuc

Mă aşteptam să umple camera cu prezenţa lui, iar noi, muritorii de rând, să ne facem mici şi să ne refugiem în cel mai întunecat cotlon al încăperii. În schimb, nu măreţia, ci modestia maestrului a fost cea care m-a intimidat fără drept de apel.  

E adevărat că nu vă place să daţi interviuri?

Este foarte adevărat. Consider că nu am nimic interesant de spus în viaţa de toate zilele. Nu-mi place să fiu ca un tablou într-o ramă. Eu sunt un om normal, care-şi vede de treaba lui, care nu face pe artistul decât atunci când trebuie – în film sau pe scenă.  

Ipotetic vorbind, dacă ar trebui să vă prezentaţi unui public care n-a auzit niciodată de Victor Rebengiuc, ce aţi spune despre dumneavoastră?

„My name is Victor Rebengiuc!“ Şi atât. (Râde). Din gură nu poţi să spui nimic, trebuie să faci dovada, să le prezinţi opera, să le dai să vadă un film. Nu prea cred în vorbe, mai degrabă în fapte. 

Mi se pare că aţi găsit elixirul tinereţii. Cum reuşiţi să păstraţi acelaşi aspect al trăsăturilor de peste 30 de ani încoace?

Merg la spa şi la cosmetică! (Râde.) Nu-mi trebuie niciun fel de aftershave sau alte şmecherii contra ridurilor. Cred că gena e secretul. Fratele meu, Aurel, care e doar cu un an mai mic decât mine, se prezintă la fel. Cu un minus faţă de mine – durerile de coloană. Şi pe mine mă mai dor şalele, îmi mai amorţeşte câte un picior, vârsta e de vină. În rest, analizele mele sunt bune, n-am probleme nici cu ficatul, nici cu inima, nici cu splina. 

Să uităm de bătrâneţe şi să ne întoarcem puţin în timp. Cum arăta lumea în vremea copilăriei dumneavoastră?

Sunt născut şi crescut în Bucureşti. Prima oară am dat cu nasul de satul românesc când am filmat „Moromeţii“. În copilărie, în vacanţe, regretam când colegii mei plecau la ţară, la bunici, iar eu rămâneam în Bucureşti cu fratele meu şi băteam mingea pe macadam. Ne jucam şi de-a soldaţii, pentru că era în timpul războiului. Ne-am luptat cu ruşii, iar când am schimbat armele ne-am luptat şi cu nemţii. Fiind mai mare, eu eram comandantul trupei.  

Aveţi amintiri legate de perioada aceea?

Foarte multe! Bombardamentele nu se pot uita niciodată. O bună bucată de vreme am stat la Roşiorii de Vede, în dispersare, acesta era termenul. Stăteam chiar lângă cimitir şi în fiecare zi vedeam cum unul, doi sau trei piloţi erau înmormântaţi. Când suna alarma luam valijoara cu două sifoane, să avem ce bea, şi ne refugiam la demisol, în clădirea ziarului Curentul.  

Cui datoraţi talentul actoricesc?

Nimănui. Am ales absolut întâmplător această meserie. Am făcut primele patru clase la Liceul Militar „Marele Voievod Mihai“ din Predeal, însă în ’48, când a venit reforma comunistă din învăţământ, liceul s-a desfiinţat, pentru că toţi de-acolo, de la elevi, la profesori şi ofiţeri, eram consideraţi monarhişti. S-au înfiinţat şcoli medii tehnice şi atunci ai mei, influenţaţi de propagandă, au zis să urmez această şcoală, să ies cu o diplomă şi o meserie. Urma să devin transformator electric. Însă la un moment dat, în şcoala medie, a venit la mine un coleg care mi-a spus că montează o piesă şi m-a rugat să joc şi eu în ea. Apoi, directorul şcolii, Şandru îl chema, m-a văzut jucând şi m-a trimis să dau examen la Institutul de Teatru. M-am dus pe şest, fără să ştie ai mei. Am intrat penultimul, la coada listei. 

Citeşte şi articolul despre Maria Buză

 

Aţi luat nenumărate premii, aveţi şi un titlu de Doctor Honoris Causa al UNATC, dar şi o stea pe Bulevardul Celebrităţilor din Bucureşti. Vă mândriţi cu ele? 

Ar fi trebuit să-mi dea titlul de Pacient Honoris Causa! Iar pe bulevardul acela nu mă plimb, mi-e ruşine să nu mă recunoască oamenii… Săptămâna trecută am mai luat un premiu de excelenţă la Festivalul de Comedie de la Cluj ‒ cred că nu aveau cui să i-l dea. (Râde). În realitate, nu vreau să fiu vedetă, la noi vedetele sunt în poponeaţa goală. Poponeaţa mea nu cred că poate să concureze cu a lor.  

Aţi făcut şi teatru, şi film. Unde vă simţiţi mai în largul dumneavoastră?

Amândouă sunt medii în care mă simt perfect. La film e mai dificil, pentru că nu ştii ce se întâmplă. Aparatura de film e menită să te intimideze. Apoi, prima oară când am văzut materialul cu mine nu m-am recunoscut, nu semănam cu mine, cu imaginea pe care o aveam despre mine, nici vocea nu era a mea. Am fost total dezamăgit de ceea ce am văzut, total descurajat, de-atunci am zis că nu mai vreau să văd materiale cu mine pentru că eu, unul, nu mă plac. Pe scenă, în schimb, e mai uşor, oricum nu văd cine e în sală. Întotdeauna, între mine şi public este un perete imaginar. Sunt prieteni care au venit la piesele mele şi mi-au zis că m-am uitat la ei. Le-am spus că se înşală.  

Care este personajul dumneavoastră favorit din film şi din teatru?

N-am personaje favorite, dar au fost roluri care mi-au ridicat anumite probleme, roluri cu greutate. Apostol Bologa, Tănase Scatiul, Niki Ardelean, ultimul dintre ele ‒ un personaj disperat, căruia i se fură totul, este despuiat de toate credinţele personale, ajunge în situaţia de a nu mai suporta lumea din jurul lui.  

Care a fost cea mai puternică amintire legată de cariera dumneavoastră? Cenzura?

Nu neapărat, însă perioada aceea ne-a marcat pe toţi. Făceam tot ce puteam ca să transmit mesaje publicului‒ „şopârliţe“ se chemau. Se regăseau în orice text – de la Shakespeare, la Molière sau chiar în texte contemporane. În sală existau două feluri de manifestări – ori îngheţau, speriaţi de ceea ce aud pe scenă, ori se ambalau şi aplaudau, pentru că era exact ce gândeau şi ei.  

Aţi refuzat roluri?

Sigur că da, pe cele din piesele propagandistice. La spectacolele omagiale eu spuneam că nu mă duc. Eram ameninţat că voi fi dat afară, dar nu s-a întâmplat niciodată asta. Eram prea mulţi care ne opuneam regimului. 

Unde vă vedem jucând în prezent?

La Bulandra, deocamdată. Joc în „Căsătoria“, reluăm „Moartea unui comis-voiajor“, întreuptă timp de un an pentru că nevasta mea a avut nişte probleme de sănătate. Joc mereu, eu nu cer,  dar sunt solicitat. Chişu, aseară, mi-a trimis un scenariu, să văd, dacă-mi place rolul, îl fac.  

Sunteţi monarhist? 

Da, pentru că României i-a fost cel mai bine sub regi. Se spune despre rege că este uns de Dumnezeu, şi probabil că aşa şi este. Regele are altă autoritate. De altfel, statul modern român se datorează lui Carol I, lui Ferdinand I, chiar şi Carol al II-lea a avut pentru cultura românească o contribuţie extrem de importantă. Pe Mihai l-am iubit ca pe un zeu, eu eram copil, el avea 20 de ani, era un băiat aşa frumos! Doamne, ce-am plâns în noaptea aceea din ’47, când l-au dat dat afară din ţară…   

Aveţi un model în viaţă?

Tata mare e modelul meu. Ne-au crescut bunicii şi ne-am înţeles foarte bine cu ei. Părinţii s-au despărţit, mama era tânără, avea serviciu. Am fost un nepot cuminte. Şi acum am rămas la fel. În plus, în copilărie tăceam şi asta dădea impresia că sunt şi înţelept!  

La 81 de ani, cea mai mare satisfacţie a lui Victor Rebengiuc este…

Faptul că are un nepoţel.  

Ce vorbiţi când vă întâlniţi?

Domnule, discutăm politică! (Râde.) Ce să facem? Îi iau o îngheţată, îl pun să se plimbe prin Cişmigiu cu bicicleta şi îl cronometrez.  

Copiii de la şcoală ştiu cine e bunicul lui?

Da, un bătrân care-l aşteaptă pe-ăla micu’.  

Aveţi drept soţie o personalitate, pe doamna Mariana Mihuţ. V-aţi ciocnit vreodată în orgolii?

Nici vorbă, nu există invidii între noi. Acasă nu discutăm despre serviciu. Încercăm să nu ne deranjăm unul pe altul. 

Cum aţi rezistat atâta vreme împreună?

Cu răbdare şi toleranţă. Nu sunt gelos, nu sunt invidios, nu ştiu să mint, am încercat de câteva ori şi m-am demascat singur, am sfârşit prin a recunoaşte că am minţit. Cum spune fiu-meu, sunt sunt funciarmente cinstit. 

 

 


Lasă un răspuns

Sus