Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Ioan Gyuri Pascu: Iubirea e raspunsul

Ioan Gyuri Pascu: Iubirea e raspunsul

E modest, dar spune vorbe mari. E sensibil, dar rostește răspicat adevărurile în care crede. Nu face niciodată promisiuni deșarte și crede că iubirea e soluția tuturor problemelor.

Am râs la improvizațiile sale și i-am fredonat cântecele încă din copilărie. Când, în sfârșit, l-am întâlnit, maestrul mi-a spus că e un simplu om care și-a urmat pasiunile. Nu e dintre cei care intră pe geam când îi dai afară pe ușă. Tocmai de aceea, îmi spune, nu a jucat atât cât și-ar fi dorit sau ar fi putut. „Îmi place să mă risipesc, am făcut din toate câte nimic, cum ar zice nenea Iancu“, a glumit actorul.

Cum v-ați ales cu un nume românesc și altul unguresc?

Mi-au pus Ioan după tatăl meu și au zis să-mi pună și un nume unguresc, de la mama. Părinții i-au întrebat pe frații mei și ei au spus să-mi zică Gyurika, dar în maghiară e chiar mai diminutivat decât Gyuri, care e deja echivalentul lui Gheorghiță. Gyurika e un fel de Gheorghițică. Însă doamna care a înregistrat certificatul nu știa cum se scrie numele în maghiară și așa m-am pricopsit cu Ghiuricö. Multă lume crede până în ziua de azi că e doar o poreclă.

Puțină lume știe că nu ați apucat să terminați Teatrul, ci Filologia. Cum așa?

În anii ’80, când am încercat să dau la Teatru, nu existau decât două clase cu câte șapte studenți fiecare. Din aceștia, doar trei erau băieți. Ce era să fac? Văzând că pic și a doua oară, părinții m-au rugat să dau la o altă facultate. Așa am decis să urmez Filologia, la secția română-spaniolă. Acum, pot să vorbesc cu orice accent îmi doresc:  ardelenesc, unguresc, englezesc sau iberic.

Cum ați descrie anii de profesorat?

Foarte grei, era sfârșitul anilor ’80 când am ajuns într-un sat uitat de lume din Călărași. La un moment dat, erau doar două ore de curent electric pe zi. Cu toate acestea, am avut parte de niște copii minunați, am făcut spectacole cu ei, i-am dus la Cântarea României, unde au ajuns până la faza pe țară.

Cum v-ați hotărât să renunțați la cariera didactică?

Știam de mic că vreau să fiu artist, profesoratul a fost doar o scurtă tranziție. Dar încă din copilărie am cântat în corul școlii, apoi în Corul de Cameră, prin clasa a X-a am scris și am regizat o piesă de teatru despre Avram Iancu. Am avut și o formație, cântam și compuneam împreună cu Elena Cîrstea, eram invitați la seri de dans.

Cum ați ajuns la Divertis?

Prin anii ’85-’86, jucam în trupa Ars Amatoria, la Cluj. Cu unul dintre aceste spectacole am fost la un festival studențesc în București și acolo m-au văzut băieții de la Divertis. Știam de ei încă din ’82, când îi văzusem la mare, la Costinești. Le admiram curajul și glumele inteligente, rafinate. Așadar, m-au văzut în festival și m-au întrebat dacă nu vreau să colaborez cu ei. Însă de-abia după un an ne-am reîntâlnit, la Serbările Zăpezii, la Izvorul Mureșului, unde ei aveau nevoie de niște cântecele compuse rapid. Acolo, pe pârtie, într-o oră, le-am compus și de-atunci am devenit unul de-ai lor.

Cum vă explicați că umorul de astăzi nu mai are aceeași calitate ca pe vremuri?

Oamenii se uită la televizor pentru că nu au încotro. Cei din mass-media spun că asta cere publicul. Dar tu de unde știi ce vrea publicul dacă nu i-ai oferit mai întâi acel ceva? Tu spui că le dai fructe, dar le dai doar mere și pere, nu le dai și portocale, curmale sau banane. E manipulare, la radiouri muzica e impusă de anumite case de discuri, de anumite interese, și-atunci degeaba spui că așa se cere dacă le bagi pe gât aceleași lucruri de șapte ori pe zi. Oamenii acceptă din inerție, uită sau nu mai știu cum să iasă dintr-un tipar. Mulți sunt niște roboți – se duc la companie, lucrează cinci zile pe săptămână, se mai duc în câte un teambuilding, unde beau, mănâncă și se dau cu ATV-ul, apoi se întorc înapoi tot roboți. Deși vorbesc atât de mult despre schimbare, eu cred că românilor le este frică de ea.

Ce sunteți mai întâi: actor, muzician, showman?

În primul rând, sunt om și asta mă bucură cel mai mult. Sunt un om liber, care este trăit de viață – cântecele mele mă cântă, rolurile mele mă joacă, poeziile mele mă povestesc. Toate acestea sunt posibile pentru că am reușit să fiu sincer cu mine însumi.

Cum arată viața dumneavoastră acum?

Fac ce-mi place și ce mi se potrivește. Lucrez la o piesă, un proiect inedit al Teatrului Spiritual, spectacolul „Eternul spectator“, cu șapte personaje care sunt de fapt cele șapte niveluri de conștiință ale aceluiași personaj. Este o piesă adaptată după textul cărții „Noi în secolul XXI“, scrisă de
Daria Gănescu și Daniela Marin. Cheia cu care se citește textul este iubirea. E greu de digerat pentru oamenii care nu sunt suficient de deschiși la minte și la inimă. Apoi, continui să joc în „Take, Ianke și Cadîr“ la Palatul Copiilor, după care vom pleca din nou cu el în diferite orașe ale României. Și, nu în ultimul rând, susțin concerte peste tot în țară.

Ați scris și cărți. Câte s-au strâns până acum?

Trei cărți pe subiecte spirituale, un volum de poezii și două cărți de povești pentru copii. La vremea respectivă, le-am dramatizat și au apărut și pe o casetă, apoi le-am reluat și le-am pus pe CD. Le-am scris pentru fetița mea, când era mică, și, când a împlinit 15 ani, mi-a ilustrat una dintre povești. Am și cântat alături de ea, însă mult mai puțin decât mi-aș fi dorit. A acceptat totuși să mă acompanieze la saxofon pe cel mai recent album, „Electromagnetic love“. 

Cum vă înțelegeți cu fetița acum?

E majoră, a împlinit 18 ani și e în clasa a XII-a. E foarte bună la engleză, a luat cea mai înaltă diplomă eliberată de Cambridge fără să se pregătească cu vreun profesor. Ea a fost în general autodidactă, în clasa a VII-a a luat locul I pe țară la concursul Cangurul la limba română, deși urma o școală de muzică. Însă eu am învățat-o mereu că viața nu e un concurs, ci un dar și să aibă grijă, de câte ori merge la concursuri, să nu pună la suflet dacă pierde. Totul e subiectiv. Și i-am mai spus ca, atunci când promite ceva, să se țină de promisiune. Mai bine să se gândească de două ori înainte de-a promite, ca să nu creeze suferință în altă parte. La un moment dat, când era mică, o prietenă de-a ei îi promisese că vine pe la ea. A stat la geam ore în șir, plângea și nu înțelegea de ce nu apare dacă i-a promis.

Dar dumneavoastră ce ați învățat de la ea?

Foarte multe, în primul rând înveți să nu intri cu bocancii în viața altcuiva. O dată, m-a chemat să ascult o piesă cântată de ea pentru un examen la pian și mi-am permis să îi fac niște observații, iar ea mi-a reproșat spunându-mi că m-a chemat să o ascult, nu să o critic. Înveți că nu poți plânge lacrimile nimănui și nu poți râde râsul lui. Poți doar să te bucuri de reușite și să fii întristat de nereușite. Dar chestia cu mândria eu n-o agreez, nu e bună mândria. Dacă ai un copil care nu are atâtea talente, ce faci, îl descurajezi? E copilul tău. Nu poate stabili nimeni ce e bine și ce e rău. Ce e bine pentru cineva e rău pentru altcineva. E rău pentru noi când oamenii corupți fură, dar pentru ei, până să-i prindă, a fost bine. Totul e relativ. Binele și răul, frumosul și urâtul sunt niște măsurători care funcționează doar în viața 3 D. Ceea ce pentru unii e Mozart sau Chopin pentru alții e Guță sau Sorinel Puștiu. Fiecare se bucură de ceva la nivelul lui.

Credeți că e vreo soluție pentru ura aceasta dintre oameni?

Iubirea e soluția, să înlocuiești teama cu iubirea. Imaginează-ți că ai un pahar în față – cu cât îl umpli cu iubire, cu atât rămâne mai puțin loc pentru frică. Eu nu aș vrea ca lucrurile să tindă spre normal, ci spre natural. Normal înseamnă să te supui normelor deja existente.
Mi-aș dori să fie mai puține norme, iar cei de sus, de la stat, să aibă idei, nu să ceară impozite, suntem țara cu cele mai multe impozite. Unul pe suflet ne mai trebuie!

Care considerați că este cel mai mare defect al dumneavoastră?

Am foarte multe, însă cel mai mare este sensibilitatea. În rest, mă mai enervez câteodată, dar îmi trece mult mai repede acum. Așa cum spuneam într-un cântec de-al meu: „E la modă să fii în depresie, să zici că ai clacat,/Că e de vină contextul în sine, că te ține blocat./Că suferința e un cântec stingher, ce se plânge sub duș,/Că viața e o poveste în care oamenii sunt doar păpuși./Dar adevărul e doar lumină“.  Eu am o vorbă: nu poți trece peste suferință, ci numai prin ea. Trebuie să o accepți și apoi, ușor-ușor, se topește.

Vi s-a întâmplat vreodată să plângeți?

O, da, chiar și la comedii romantice! Dacă până și Dan Bittman a spus că e în regulă să plângem și noi, băieții,  câteodată, atunci de ce nu?

Ați apucat să înțelegeți femeia până la vârsta aceasta?

E o mare prostie să vrei să înțelegi pe cineva. Noi vrem să înțelegem lucrurile cu mintea și ce înțelegi cu mintea nu e neapărat adevărul. Femeia nu trebuie înțeleasă, ci respectată și iubită. Ea iubește necondiționat, prin iubirea de mamă, ea dă naștere, iar tu, ca bărbat, nu poți face asta, așa că trebuie să o respecți.

Articol preluat din ediția de martie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu

Sursa foto: Vlad Stănescu


Lasă un răspuns

Sus