Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Irina Cojar: Meseria asta e cumplit de grea

Irina Cojar: Meseria asta e cumplit de grea

Irina Cojar, actriță a Teatrului Național din București, are un crez la care nu a renunțat: arta.

E greu să duci mai departe tradiția unei familii în teatrul românesc, dar Irina nu se teme de asta. Are calitatea de a transmite publicului trăiri și emoții de care avem nevoie.

Dacă ai puncta cele mai importante trepte din cariera ta, care ar fi acelea?

În primul rând, aș spune că meseria asta m-a modificat şi m-a îmbogăţit ca om. Eu sunt fascinată de oameni, iar meseria asta m-a apropiat de oameni şi de miracolul care este viaţa. Un rol important în cariera mea este  Frosa din „Idolul şi Ion anapoda“.  Este rolul meu de suflet, a fost debutul meu şi în el se află familia mea, de generaţii şi generaţii, bunicul, Ion Cojar, bunica,  Raluca Zamfirescu, şi străbunicul George Mihail Zamfirescu. Când mă aflu pe scenă, ei sunt cu mine. Înainte de a muri, bunicul, Ion Cojar, mi-a spus: „Meseria asta este cumplit de grea… Vei face două, trei roluri mari, restul vor fi bune, dar vor fi şi căderi multe, multă suferinţă. Să nu-ţi fie frică, să te ridici şi să mergi mai departe“. Apoi a murit. Frosa pentru mine este un „rol mare“. În teatru, lumea mi-a pus porecla „Frusinel“.

Întâlnirile și experiențele de viață sunt utile pentru o actriță?

Sigur că întâlnirile şi experienţele de viaţă te ajută enorm ca actor, pentru că doar aşa poţi înţelege anumite procese sufleteşti, stări, doar trăindu-le, iar dacă un actor nu simte autentic  în interiorul său, atunci e rece, e neinteresant, nu a descoperit omenescul personajului şi publicul îl simte şi nu empatizează.

Ai ales să te dedici teatrului într-o perioadă când cultura este neglijată. Nu e greu?

E greu… E greu să vezi că există oameni de valoare care nu sunt apreciaţi sau care, dacă au o opinie, sunt luaţi în derâdere şi blamaţi de către nişte personaje care nu au urcat niciodată pe o scenă să vadă ce înseamnă munca unui actor, cât de greu e să-ţi dăruieşti sufletul în momente în care poate ţi-ai dori doar să stai într-un colţ şi să plângi.

Cât talent și câtă muncă sunt necesare pentru un rol principal?

Talentul îl ai sau nu-l ai, e un dar de la Dumnezeu, dar munca este enormă. Din momentul în care scormoneşti în tine să cauţi „acel om“, etapă care mie personal îmi place cel mai mult, pentru că de fiecare dată mi-am dat seama că suntem un miracol, că avem uimitoarea capacitate de a ne depăşi limitele, că în noi există o multitudine de posibilităţi, până te urci pe scenă seară de seară şi actualizezi aceste posibilităţi.

Este teatrul o lecție de viață?

Este. Din cauza asta vin oamenii la teatru. Nu numai noi ne redescoperim, ci şi ei. Fac analogii, empatizează. Plâng cu noi, râd cu noi, îşi dau seama că s-au aflat în situaţii asemănătoare şi au greşit sau, în situaţiile comice, fac haz de propria persoană. Important este cu ce pleacă de la spectacol.        

Cât contează pentru tine momentul aplauzelor?

E un moment aparte, de recunoştinţă pentru ceea ce am dăruit. Pentru mine e un moment sacru, de înălţare. Toată energia mulţumirii care vine din partea a sute de oameni îţi dă o senzaţie fantastică, nu poate fi descrisă în cuvinte. Este aproape de Dumnezeu.

Joci în „Idolul și Ion Anapoda“ de mulți ani. Care este cheia longevității acestui spectacol și ce poveste ascunde spectacolul?

De opt ani. Este unul dintre cele mai longevive spectacole ale Teatrului Naţional şi chiar şi astăzi se joacă cu sala plină. Cred că acest lucru se întâmplă datorită montării în stil clasic şi faptului că spunem o poveste despre iubire. Oamenii sunt sătui de mizeria vieţii pe care o ducem şi caută frumosul, să se regăsească în curăţenia sufletească. Pentru că Ion şi Frosa au o curăţenie sufletească, o puritate a sentimentelor, ceea ce în vieţile noastre nu prea mai există. Și, apoi, este echipa de actori pe care bunicul meu a ştiut foarte bine să o aleagă. A creat nu numai o distribuţie, ci şi un grup de prieteni, suntem ca o familie de zece ani.  Pentru mine are o semnificaţie aparte fiindcă a însemnat debutul meu, a fost regizat de bunicul meu, Ion Cojar, şi a fost  şi ultimul lui spectacol, iar textul a fost scris de străbunicul meu George Mihail Zamfirescu. Așadar, acest spectacol este familia mea.

Scena îi pretinde unei femei o anumită ținută și, normal, un aspect fizic aparte. Ce faci pentru a te întreține?

Am renunţat la fumat de trei ani, nu pierd nopţile, de la un timp mănânc mai sănătos, adică mai multe fructe şi legume, am renunţat la zahăr, deşi iubesc dulciurile, în special eclerurile, beau multă apă şi fac, într-adevăr, mult sport. Îmi place foarte mult. Merg în fiecare zi la sală şi, mai nou, alerg. Cam asta.

Chiar e greu să îți păstrezi naturalețea?

Naturaleţea vine din interior şi, mai ales, din modul de gândire. Din curajul de a te accepta aşa cum eşti, aşa cum te-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Din a nu-ţi face din mici defecte nişte complexe. Nimeni nu e perfect.

Lumea ta e o lume aparte? Cum îți petreci timpul tău? 

Printre oameni. Am foarte mulţi prieteni, din toate categoriile sociale. Când nu reuşesc să-mi răspund la unele întrebări, mă duc printre oameni. De multe ori, îmi place să mă plimb cu metroul ca să mă uit la ei. Şi întotdeauna găsesc răspunsuri. De pildă, am avut o perioadă foarte grea, de ani de zile, în care nu mai credeam în iubire şi în existenţa ei. Într-o zi, m-am dus la teatru şi în parcare l-am găsit plângând pe omul străzii de care avem grijă. M-am aşezat pe trotuar lângă el şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. „Au omorât-o pe Mariana!“ Mariana era iubita lui. „Aşa cum era ea, dar era a mea!“ Atunci am simţit lacrimile cum îmi inundă obrazul şi am plâns împreună cu el. 

Citeşti mult?

În fiecare zi. Cărţile sunt prietenii mei dragi răspândiţi prin toată casa, sunt experienţe care mi-au schimbat modul de a gândi, care m-au învăţat să iubesc şi m-au îmbogăţit sufleteşte.

Grădinăreşti?

Daaa! Îmi plac enorm de mult florile. Preferata mea este  luminiţa sau, mai cunoscută, „Ora 8“. Este o floare galbenă care la ora 20 înfloreşte instantaneu. E spectaculoasă. E miracolul vieţii.

Cum ți-ai decorat casa și ce loc au cățeii în viața ta?

Casa mea este cea pe care am visat-o în copilărie. Îmi doream o casă cu o grădină plină de flori, căţei, copii şi să se afle pe o străduţă izolată de zgomotele oraşului. Exact aşa e. E un loc unde chiar mă simt acasă şi am linişte. Mă întrebai de căţei. Am patru maidanezi adunaţi de pe străzi. Sunt prietenii mei, aşa îi consider.

Șofezi zilnic. Ce spectacol îţi oferă traficul din Bucureşti?

Pe mine şofatul mă relaxează şi îmi place enorm. Deşi traficul din Bucureşti este haotic şi plin de oameni agresivi, eu mi-am găsit un sistem de apărare şi-mi păstrez calmul. Îmi place să ascult muzică şi văd totul filmic.

Ai putea face meseria de taximetrist?

Ar fi interesant, pentru că fiecare om care s-ar urca în maşina mea ar fi o poveste, o lecţie care m-ar îmbogăţi. Eu cred că de la fiecare om am ce învăţa.

Cum e lumea văzută de pe scenă?

Cred că am cea mai frumoasă meserie din lume. Nu te lasă să-ţi pierzi copilul din tine. Într-o seară sunt Frosa, servitoarea sărăcuţă care găseşte iubirea acolo unde nu se aştepta, în altă seară sunt Ileana Cosânzeana răpită de Zmeu şi aflată sub magia Vrăjitoarei, în alta sunt Gitta, o chelnăriţă naivă care se agaţă de un bărbat şi este omorâtă de soţia acestuia ş.a.m.d. În fiecare seară, intru într-o altă lume, într-un alt joc. Întotdeauna mă duc cu bucurie la teatru. Cred că, dacă mi s-ar întâmpla ceva şi mi s-ar spune că nu aş mai putea face meseria asta, aş rămâne cu o mare infirmitate sufletească.

Dar scena vieţii cotidiene?

Scena vieţii cotidiene e plină de măşti. Fiecare dintre noi poartă mai multe măşti. Cu prietenii suntem într-un fel, cu partenerii de viaţă într-alt fel, cu şefii într-alt fel, cu părinţii într-alt fel… Dacă am putea vedea sufletul fiecăruia dintre noi, am vedea multă nesiguranţă, teamă, tristeţe. Din cauza fricii, de multe ori pierdem ocazii extraordinare şi oameni minunaţi. Trebuie să avem curaj!

Dă-mi trei argumente pentru care o adolescentă ar alege să facă teatru!

Pentru a se descoperi, pentru a descoperi cine este.  Pentru a învăţa să iubească oamenii. Pentru a înţelege viaţa.

Ce lucruri descoperi în malluri?

Pietre Swarovski şi ecleruri. Şi, desigur, tot oameni. 

Dacă Irina ar avea 18 ani astăzi, cum ar arată alegerile ei de carieră?

Tot actriţă aş alege să fiu. E un drum pe care l-am ales cu inima şi ştiu că nu am greşit.

Citește și:

Nouria, pasiune pe scenă și dincolo de ea

Alice Iacobescu: Viața are multe culori

Anca Țurcașiu: Nu-mi place să dansez!

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.14/07.04.2016
Autor: Ivana Iancu
Sursa foto: Roberto Godini

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus