Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Irina Cojar: Vulnerabilitatea, act de curaj

Irina Cojar: Vulnerabilitatea, act de curaj

Face parte dintr-o adevărată dinastie a teatrului românesc. Este nepoata regretatului regizor și profesor Ioan Cojar și a actriței Raluca Zamfirescu.

Spectacolul ei de debut, care se joacă și acum cu succes, „Idolul și Ion Anapoda” este scris de dramaturgul G. M. Zamfirescu, străbunicul ei. Un asemenea trecut obligă, dar te și face conștient de propriul drum. Irina este ceea ce se cheamă un actor complex, care se dăruiește scenei cu conștiința artistului care știe că după spectacol publi­cul trebuie să plece îmbogățit sau măcar să mediteze la o ideee din spectacol. Acum o puteți vedea în cea mai nouă producție a lui Dan Puric, spectacolul „Înșir’te mărgărite”, după Victor Eftimiu. Dincolo de scenă, Irina este o femeie puternică, apropiată de natură, de valori, de cărți, care se înconjoară de frumos și prietenie.

Teatrul este un mediu concurențial. Care au fost premisele reușitei?

Nu cred în concurență. Când mă urc pe scenă, eu mă bucur și îmi face plăcere pentru că dăruiesc oamenilor o bucată din sufletul meu. Nu ar fi păcat să le dăruiesc încrâncenarea mea? Când actorul se află pe scenă, se vede și ce fel de om e, se deschide, se confesează atâtor oameni și le oferă o poveste, o lecție de viață. E important ca oamenii să plece în gând  cu tine și cu povestea pe care le-ai spus-o, nu cu frustrările tale. De câte ori am intrat în competiție și am plâns pentru un rol, nu am reușit. Eu vreau să dăruiesc, nu să concurez cu cineva. Fiecare își are locul lui.

Nu e greu să „lupți“ cu notorietatea familiei tale, să îți impui stilul și personalitatea?

Nu am privit-o niciodată ca pe o luptă. Din contră, am luat partea pozitivă a lucrurilor. Cred că am fost norocoasă să mă nasc într-o asemenea familie, care m-a învățat ce înseamnă valoarea, profesionalismul, noblețea, curățenia sufletească. Eu sunt rezultatul lor și în fiecare noapte, înainte de a adormi, mă gândesc la ei și-i mulțumesc lui Dumnezeu că au făcut parte din viața mea. Îi iubesc foarte mult.

Citește și: Laura Cosoi: Nu ma ghidez dupa opiniile altora

Ai crescut într-un mediu cultural… Nu te simți străină în lumea fast-foodului cultural prezent chiar și pe scena teatrului?

Mi-e greu și mă doare de multe ori, mai ales când îmi aduc aminte de lupta bunicului, care în ultima perioadă a vieții spunea că „arta actorului nu mai are nimic comun cu teatrul“. Era revoltat de promovarea nonvalorii, de faptul că actorul a devenit un simplu prestator de servicii artistice, care nu are timp și aleargă de la o repetiție la alta, de la o filmare la alta și totul este superficial. E de înțeles acum și faptul că nu avem un trai decent și de aceea toate sacrificiile astea. 

Dintre rolurile pe care le-ai făcut, care îți este cel mai drag?

Frosa îmi e cea mai dragă.  Aici e o poveste aparte. „Idolul și Ion Anapoda” a fost scrisă de străbunicul meu, G. M. Zamfirescu, spectacolul a fost regizat de bunicul meu, Ion Cojar – a fost ultimul lui spectacol și, în același timp, debutul meu. Iată că totul are o semnificație pe lumea asta. Ceea ce ne dă Dumnezeu nu este întâmplător. Ceea ce este frumos e că Frosa renaște din iubire. Le amintim oamenilor că iubirea există și există acolo unde nu te aștepți.

Dacă tot vorbim de roluri, ce presupune pentru actor un nou personaj, un nou spectacol?

Presupune să te redescoperi pe tine, o altă latură a ta. Personajele se află în noi și trebuie să descoperim omenescul. Un personaj sau un spectacol fără omenesc e rece, nu-ți spune nimic și e păcat ca, la final, oamenii să plece și să uite tot. Asta înseamnă că munca la rol și prezența pe scenă au fost degeaba. Eu asta caut de fiecare dată când lucrez la un rol, omenescul.

Sensibilitatea este atuul principal al actorului?

Fără sensibilitate, nu poți face meseria asta. Din păcate, societatea în care trăim ne transformă în roboți. Alergăm după lucruri exterioare și uităm să avem grijă de sufletul nostru. Văd și la mulți actori, mai ales dintre cei mai tineri, că nu au bogăție interioară, nu au capacitatea de reacție afectivă, nu au curajul să fie vulnerabili. Vulnerabilitatea în accepțiunea majorității oamenilor înseamnă slăbiciune. Eu, din contră, într-o societate ca a noastră o văd ca pe un act de curaj și de a fi puternic. Nu îmi pasă ce cred alții despre mine: este o imagine a lor despre mine. Trebuie să avem curajul, mai ales ca actori, să ne lăsăm sufletul descoperit.

Condiția femeii în teatru este una specială?

Aș spune că este una foarte dură. Rolurile pentru femei sunt puține. Anual, din facultățile de teatru ies sute de absolvenți și nu au mari șanse. Din păcate, este o luptă acerbă și urâtă, cu rezultate nedrepte de multe ori și cu numeroase compromisuri, sacrificii, umilință și suferință.

Citește și: Rona Hartner: Cred ca menirea mea e sa ma inchin

Ai visat la un premiu Oscar?

Nu m-am amăgit niciodată cu visul american. Pentru ei, meseria asta este un business. Au devenit „mașini“ și, în ultima perioadă, văd numai filme cu roboți, totul e superficial, e tehnic, e rece, rar mai vezi un film cu probleme omenești. Meseria asta dacă nu o faci cu sufletul, degea­ba o faci. Poate că sunt demodată, dar asta e credința mea. 

Cititul, desuet sau la modă, te pasionează. Ce valoare are cartea pentru tine?

Îmi place foarte mult să citesc. Acasă am o cameră dedicată cărților, biblioteca mea. Am mii de cărți. E o pasiune pe care am moștenit-o din familie. Am un mare respect pentru cărți. Fiecare carte sau poveste este o lecție care îți dezvoltă imaginația, e un bun sfătuitor, un glas al psihologiei umane.

Ești o apariție, cu o siluetă fără cusur și cu o naturalețe uluitoare pentru epoca botoxului. Care sunt secretele tale?

Totul este un dar de la Dumnezeu. Nu am făcut niciodată ceva special. Îmi place să fac mișcare, să alerg prin parc, mănânc orice, recunosc, nu tocmai sănătos. Nu mănânc dulciuri după ora 15, dacă mănânc fructe, nu mai mănânc prăjituri sau altceva dulce, iar seara încerc să am ultima masă cam cu trei ore înainte de a mă culca și beau multă apă. Și, mai mult decât orice, încerc să găsesc în fiecare zi un motiv de a râde.

Grădinărești? Ai grijă de florile tale?

Ador florile. În fiecare an am grădina plină de flori, de toate culorile. Am învățat cum să o îngrijesc pe fiecare. Grădinăritul mă relaxează foarte mult, a devenit un hobby. Îmi place să stau cu mâinile în pământ și mă fascinează puterea naturii primăvara, cum dintr-o sămânță iese un lăstar plăpând și sparge gheața. Nu ne dăm seama câtă frumusețe avem în jur și cât de mult putem învăța de la natură. Viața e fascinantă.

Știu că ai o „gașcă“ de prieteni patrupezi. Cum îi cheamă și ce îți aduc ei?

Îmi plac mult copiii și animalele. Din păcate, copii nu am încă, dar am cinci prieteni blănoși. Patru maidanezi și un setter englez: Lola, Zdreanță, Babi, Puck și Ciro. Sunt cinci personalități diferite, de la care am învățat că darurile cele mai valoroase de la Dumnezeu sunt viața și iubirea. Am mai învățat că fiecare zi e prețioasă și ce importante sunt ființele dragi: în fiecare dimineață, când ne trezim, ne bucurăm că ne vedem, că suntem împreună. Noi, oamenii, am uitat asta. Venim acasă cu povara nervilor și uităm să le arătăm celor dragi cât de mult îi iubim!

Ai vocația prieteniei?

Am câțiva prieteni de suflet. Sunt ca o familie pentru mine. Mi-au fost alături în momente cumplite și le sunt recunoscătoare, îi apreciez. Dumnezeu mi-a trimis niște îngeri cu chip de om. Asta înțeleg prin prietenie – eu,
la rândul meu, aș face aceleași lucruri pentru ei.

Fugi uneori de lume? Unde te retragi?

Am fugit de haosul din București și m-am mutat la Mogoșoaia. E un loc aparte. Dimineața mă trezesc în ciripit de păsărele, nu aud mașini, claxoane. Când alerg prin parc, văd fazani și veverițe. Am și o prietenă, bufnița, foarte simpatică: se așază pe gardul meu. Iarna este un peisaj de poveste. E un mic rai pentru mine.

Să vorbim despre iubire…

Din păcate, societatea noastră încurajează goana după bani și sex. Noi am uitat de iubire, nu știm să iubim. Pentru noi, iubirea este posesiune, plăcere și dorință. A iubi cu toată ființa înseamnă să renunți la gelozie, mânie, ură, la dorința de a te amesteca în ce face sau gândește per­soana respectivă, la a compara sau judeca, la dorința de a schimba persoana respectivă. Noi nici nu ne ascultăm unii pe alții. În momentul în care o persoană ni se destăinuie, ne gândim deja la ce răspuns sau sfat să-i dăm. Egoul nu ne lasă să ne dăm pe noi la o parte și să încercăm să înțelegem în mod real ce se întâmplă cu oamenii din jurul nostru. Poate că în spatele unei agresivități verbale se află un strigăt disperat de durere. Omul ăla a devenit așa din cauză că i s-a întâmplat ceva grav. 

Mai crezi în instituția căsătoriei?

Într-o societate superficială ca a noastră, căsătoria a devenit ceva derizoriu. Dacă ne prefacem că ne iubim, cum să fie căsătoria o legătură profundă? După părerea mea, ar trebui desființată. Nu actul ăla te leagă. Te leagă iubirea. Dar și iubirea este pentru oameni inteligenți!

Nimicuri

Dansezi? Acum da. Cu ani în urmă, credeam că am două picioare stângi, dar, exersând, am ajuns să fac lucruri pe care nu mi le-m imaginat vreodată.

La ce visezi? Să ajung în Japonia și în Coreea de Sud. Mă fascinează lumea lor. Am câțiva prieteni japonezi și coreeni aici, în România. Mentalitatea lor este foarte frumoasă. Nu și-au pierdut umanitatea.

Ce fel de șofer ești? Nu-mi place viteza. Pe mine șofatul mă relaxează. Sunt un șofer prudent. Sunt conștientă că aș putea să pun în pericol viața altor oameni, așa că sunt cuminte.

Ciocolată sau fructe? Multă ciocolată. Dar și fructe, mai ales vara, dar cu multă înghețată.

Dacă i-ai da o culoare fericirii, care ar fi aceea și ce este fericirea? Cred că i-aș da toate culorile. Nu știu ce e fericirea. Am avut momente de bucurie, dar nu am fost fericită. În momentul acesta, îmi vine în minte copilăria.

Citește și: George Ivascu: „In teatru, e ca-n iubire: ai nevoie de un partener”

Articol preluat din ediția de iunie 2015 a revistei Femeia.

Autor:  Ivana Iancu

Foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus