Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Irina Păcurariu: „Fără povești, n-am fi ceea ce suntem“

Irina Păcurariu: „Fără povești, n-am fi ceea ce suntem“

Irina Pacurariu

Îi place munca în echipă, crede că școala românească de jurnalism mai are nevoie de timp pentru a se maturiza, este omul care crede că prietenia e o investiţie adevărată. Mai multe despre jurnalista, dar și mama Irina Păcurariu, citește în rândurile următoare!

Aţi realizat o serie lungă de reportaje recompensate cu multe premii. Există unul care v-a marcat în mod special?

Poate că lucrul cel mai uşor este să te gândeşti la momentul de început. Povestea era despre prima studentă în cărucior cu rotile care a vrut şi a reuşit să meargă la o universitate din România, propunându-şi să urmeze cursurile la zi. Ne întoarcem în timp, în 1996, într-o societate în care oricine era condamnat la o viaţă dependentă de un cărucior cu rotile trebuia să accepte ideea că este sechestrat în propria locuinţă. Nici vorbă de planuri înclinate şi facilităţi pentru persoane cu handicap (nu că acum ar fi prea multe) şi nici de simpatie din partea oamenilor „normali“ şi întregi. În fiecare zi, Codrina (aşa o cheamă pe studenta din poveste) avea nevoie s-o ridice cineva în braţe şi s-o strecoare în lifturi vechi şi pe scări înguste, iar persoana aceea era tatăl ei. Colegii şi profesorii de la Facultatea de Filologie, unde era studentă, aş spune că au luat o primă lecţie de toleranţă, pentru că un caz ca al ei nu existase până atunci.

Citește și: Grigore Leșe: „Menirea mea e să horesc“

Pentru mine, istoria Codrinei a însemnat prima campanie pe care am încercat-o şi, cel puţin în acea universitate, planurile înclinate (dotarea minimală) au apărut. Codrina este acum în SUA, a terminat şi acolo un master în asistenţă socială şi predă ea însăşi la o universitate. În mintea mea, va rămâne mereu întipărită imaginea tatălui, uşor aplecat de spate, care stătea mereu – în timpul orelor de curs, cât o aştepta pe Codrina – mai jos de Universitate, într-o mică librărie, unde îşi alegea de pe rafturi cărţi de filosofie şi le citea de la o zi la alta.

Cât de importante sunt poveştile oamenilor? Păstraţi legătura cu unii dintre ei?

Poveştile oamenilor? Fără ele, n-am fi ce suntem, pentru că ne încărcăm, uneori fără să ştim, cu destine din jur, care nici nu ştim că, atunci când trecem pe lângă ele, ajung să ne atingă pentru totdeauna. Păstrez legătura cu mulţi, iar de când cu reţelele de socializare, aş spune că aproape cu toţi.

Vă împrieteniţi uşor cu oamenii din jurul dumneavoastră?

Da, sunt un om curios şi empatic. Pentru mine, prietenia este o investiţie adevărată, care înseamnă timp, experienţe comune, valori şi momente ce nu se importă din amintirile fiecăruia, ci se trăiesc împreună.

În prezent, vă lipseşte munca de cercetare pentru reportaje? Care va fi următorul proiect?

Chiar dacă nu toate poveştile pe care le adun ajung la televizor, ele apar, şi nu exagerez, în fiecare zi. Cred că asta nu mă face cu nimic mai specială, orice coleg de breaslă e atent şi interesat de ceea ce se întâmplă în lume. Acum, sunt într-o perioadă de pregătire şi filmare pentru evenimentul de 25 de ani al organizaţiei Salvaţi Copiii, prilej cu care sunt din nou în faţa unor poveşti absolut excepționale. Este esenţial că organizaţii ca aceasta reuşesc o implicare atât de eficientă în domenii pe care statul român nu reuşeşte să le finanțeze şi să le potenţeze destul.

Aţi urmat câteva stagii de pregătire în afara graniţelor ţării. Puteţi să faceţi o comparaţie între şcoli?

O să mă refer la BBC, model pe care l-am cunoscut mai bine şi pe care îl respect cu măsură. Spre deosebire de sistemul românesc, acolo limita dintre amatorism şi formalism, între care gravităm uneori în România, este ca o barieră. Nu ne putem compara nici la anii de etică, nici la cei de meserie care ne despart esenţial, ci doar să-i egalăm la creativitate şi putere de muncă.

Citește și: Secrete de frumusețe ale vedetelor

Cu toate astea, aş spune că mai avem cale lungă până la maturizarea şcolii de jurnalism din România, în primul rând pentru că nu suntem la înălţime cu experienţa practică pe care o oferim. Teoretizăm mult, aplicăm puţin şi superficial, aşa că adevărata şcoală este tot în redacţiile adevărate, unde unii dintre aceşti absolvenţi ajung.

Vă place munca în echipă?

Nu sunt o campioană, sunt destul de autodidactă şi am un ritm greu de suportat. Am cam aceiaşi colaboratori de multă vreme, oameni care-mi sunt şi prieteni, nu doar colegi.

Sunteţi în tabăra celor care cred că presa scrisă va dispărea curând? Citiţi presa online sau mergeţi să vă cumpăraţi ziare şi reviste?

Citesc de toate. Presă online, bloguri, dar şi hârtie tipărită, mai ales reviste şi săptămânale. Presa va dispărea în acelaşi timp cu noi toţi, o vom defini şi consuma diferit, probabil mai mult online, dar nevoia noastră de poveşti, informaţii sau analiză nu se va consuma niciodată. Părerea mea!

Cum se vede Iaşiul prin ochii jurnalistului? Dar prin ochii sufletului Irinei Păcurariu?

Iaşiul e departe de potenţialul lui, a pierdut din farmec odată cu teii care îl făceau unic, dar continuă să câştige mereu viaţă şi culoare în timpul anului universitar. Pentru mine, este singurul oraş care va fi cu adevărat acasă, acolo m-am născut şi mi-am adus pe lume fetele, am trăit cele mai frumoase momente din viaţă şi meserie, o am pe mama şi amintirile prieteniei adevărate, m-am îndrăgostit şi am luat cele mai importante decizii din viaţă. E oraşul căruia îi pot ierta orice şi care mă primeşte la fel de familiar de fiecare dată.

Vă mai puneţi rucsacul în spate şi plecaţi pe cărări de munte?

Aş face-o şi mâine dacă… Aşa sună un răspuns sincer. Cu cât voi elimina mai mulţi „dacă“, cu atât mai repede mă voi mobiliza. Norocul meu este că muntele e aproape de casă şi evadările sunt la îndemână.

Cum este mama Irina Păcurariu?

Uneori simpatică, alteori infantilă, mereu agitată, provocată, nerăbdătoare, câteodată dură, mai mereu amuzată şi sigur, absolut sigur foarte iubită de cele două fete ale mele, care mă obligă să reevaluez în fiecare zi de ce le merit. Norocul meu – poate şi al lor – este că nu prea am timp să caut răspunsuri.

Cu cine seamănă fetele?

Cu ambii lor părinţi, doar că sunt variantele mult îmbunătăţite.

Credeţi în marea iubire?

Dacă n-aş crede, nu mi-aş fi schimbat complet viaţa, casa, oraşul în urmă cu şase ani.

Puteţi să faceţi un top 3 al oraşelor preferate?

New York, Londra, Paris. Sunt un muritor obişnuit, care răspunde ca și cum ar citi de pe ambalajele cosmeticelor, dar da, îmi plac mult, cu toată forţa pe care o au şi pe care ştiu să o transmită.

Cum arată o zi de răsfăţ pentru dumneavoastră?

Soare, mai nimic de făcut, cafea bună şi familia mea în preajmă. Nu ştiu dacă asta e ordinea exactă…

Locul ideal de vacanţă este…

… unul nou, de descoperit, unde să nu fie călduri sufocante şi inflaţie de turişti.

Articol preluat din ediția de iunie 2015 a revistei Femeia.
Autor: Mariana Fătulescu
Foto: PR TVR


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus