Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Irina Pacurariu: Istorii cat pentru o viata

Irina Pacurariu: Istorii cat pentru o viata

Fără planuri pe termen lung

Şi-a dat seama când s-a deschis TVR Iaşi pe ce drum de carieră va merge. Primul vis după terminarea facultăţii era să facă o fabrică de jucării, dar a ajuns să participe, în joacă, la un concurs anunţat în ziar. Dintr-o mare de oameni, au rămas cinci. „Ţin minte că trebuia să fac un material despre comunicare. Mi-am închipuit eu că e sugestiv să fie într-o cabină telefonică şi am lăsat receptorul deasupra aparatului. Mi-am dat seama că pot să vorbesc în imagini mai mult decât în cuvinte. Probabil e ceva cu care te naşti.“ Mentor şi cea mai bună prieten` i-a fost Vanda Condurache, directorul şi sufletul televiziunii din Iaşi. „Datorită ei mulţi am devenit cunoscuţi. A ştiut să ne motiveze şi să investească în fiecare individ talentat.“ După ce un accident stupid a curmat viaţa Vandei, Irinei i-a fost foarte greu, deşi acumulase ani buni de experienţă. „Eu fiind o extrovertită, simţeam nevoia să-i trimit ei prima dată textele, pentru că, dacă Vanda nu le vedea, era ca şi când n-aş fi făcut nimic.“ Mi-a povestit că, în ziua interviului nostru, trecuseră şase ani de la dispariţia prietenei ei şi că de-atunci trăieşte cu teama de a-şi face planuri pe termen lung. „Se întâmplă cam de azi pe săptămâna viitoare. În ce priveşte vacanţele, îmi petrec cam un sfert din vară căutând destinaţii unde nu ajungem şi ajungem în locuri unde nu ne-am propus.“ 

E vreun moment în care ne înţelegem bărbaţii?

Când simte nevoia de relaxare după atâta colindat prin ţară şi prin lume, Irina nu merge la spa, nu face sport, ci îi trimite pe toţi de acasă şi citeşte sau se uită la un film. Probabil că multe femei o invidiază pentru silueta de fotomodel, cu atât mai mult cu cât are un abonament la sală, dar nu s-a dus niciodată, nu ţine vreo dietă, nu se fereşte de cartofii prăjiţi sau de pâinea cu unt şi gustă din tot ce găteşte. Însă nu multe femei ar putea să reziste – de dor şi griji – unui soţ plecat de-acasă cu lunile. Irina e măritată de 26 de ani cu un pasionat de munte. Şi nu e orice alpinist, ci primul român care a cucerit vârful Everest – Ticu Lăcătuşu. L-a cunoscut la o emisiune de-a sa, unde a venit şi n-a mai plecat. Au împreună două fetiţe, pe Ana Carina (13 ani) şi pe Iris Petra (5 ani). După naşterea celei mici, şi-a luat un an să aibă grijă de ea şi s-au mutat în Piatra Neamţ. Dar este de părere că nici o femeie, oricât de fericită ar fi cu familia ei şi cu aerul curat pe care îl respiră, nu e completă dacă nu face şi profesional ceva care să conteze! Au fost momente când nu şi-a înţeles soţul? „Există vreun moment în care l-am înţeles, în care ne înţelegem bărbaţii? Probabil că se vor termina munţii, dar pe Marte sunt munţi şi mai mari. Răbufnesc şi eu uneori, dar avem foarte mult umor, iar asta ne salvează în toate.“

Scurt CV

Data şi locul naşterii: 23 martie 1969, Iaşi

Studii: a absolvit Liceul de Informatică şi Facultatea de Electrotehnică din cadrul Universităţii „Gheorghe Asachi“. În 2008, a terminat un master în Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. A urmat stagii de pregătire la BBC, Thomson Foundation, Discovery Campus, France 3, ARD, Circom Regional.

Carieră: a făcut parte din echipa TVR Iaşi din 1992 până în 2004, an în care a început să realizeze şi să producă emisiuni la TVR în Bucureşti. A fost primul reporter român care a realizat un documentar în Himalaya – „Ţara Şerpaşilor“, desemnat cel mai bun documentar al anului de APTR. Printre programele sale importante: Poveste fără sfârşit, Mari români, Un european ca mine, Cealaltă Românie, Culoarele Puterii, România deşteaptă.

Am întâlnit-o pe Irina Păcurariu între două drumuri: venise în Bucureşti să filmeze pentru un reportaj pe care-l pregătea. Avea avion a doua zi dimineaţă devreme, dar a acceptat cu bucurie să-mi acorde un interviu. Am stat de vorbă până după miezul nopţii şi aş mai fi stat încă o zi la poveşti cu ea. 

„Oamenii simt nevoia să vorbească în prezenţa mea“, mi-a dezvăluit una dintre tainele cu care îşi câştigă interlocutorii. Ştie – i s-a spus de multe ori – că este făcută pentru televiziune şi recunoaşte că se numără printre norocoşii care nu simt că merg la serviciu. A câştigat numeroase premii APTR şi a fost recompensată din plin de recunoştinţa oamenilor pe care i-a ajutat prin reportajele sale. Dar a rămas modestă: „E important să nu uiţi niciodată că eşti un individ obişnuit, chiar dacă cineva îţi dă senzaţia că eşti mai bun sau mai dăruit decât alţii. Toţi suntem la fel, doar că unii au avut, poate, mai mult noroc“. 

Cârlige personale

Îi convinge pe oameni să-şi spună poveştile de viaţă întorcând cheia emoţiilor. „Îi vânez prin tot felul de cârlige personale. Le studiez bine biografiile ca să-mi dau seama exact unde pot să atac. Iar când spun cum mă cheamă, oamenii încep să fie mai atenţi. Ştiu că pot să aibă încredere în ceea ce voi spune despre ei şi că oglinda pe care le-o arăt e cea în care e adevărul, deşi uneori nu vor să-l vadă.“ 

Acum nu mai e nevoită să plece la vânătoare de întâmplări ce merită să fie cunoscute de public, fiindcă multe dintre poveşti vin către ea. Dar nu stă în aşteptare, ci profită de darul de a găsi cu uşurinţă istorie – în orice întâlnire, fie ea din tren, taxi sau avion. „Încă mi-am păstrat curiozitatea. Nu mi s-a întâmplat niciodată să întreb pe cineva un lucru care nu mă interesează. Nu îmi dau seama dacă am capacitatea să scot ce e mai bun dintr-o poveste ori pur şi simplu îmi place mie să iau doar ce-i bun de la cineva sau ceva. O prietenă mi-a spus că nici nu contează despre ce îi vorbesc, pentru că ascultă.“ 

Poveşti în halate albe 

Una dintre înregistrările pe care le-a avut în ziua întâlnirii noastre a fost cu preşedintele Colegiului Medicilor, medicul legist Vasile Astărăstoae. A apelat la el pentru nişte informaţii legate de proiectul ei prezent – Poveşti în halate albe, emisiune pentru care face muncă de cercetare în toate cotloanele ţării şi prin care şi-a propus să scoată din anonimat medicii care salvează vieţi, dar care nu preferă publicitatea. Se aştepta la o discuţie tehnică, dar a găsit drumul către următoarea poveste. „De ce aţi plantat 240 de copaci în Parcul Tineretului din Capitală?“, l-a întrebat Irina. „Pentru că sunt 240 de oameni ale căror simboluri voiam să le plantez. Se ştie puţin despre ei, suferă de talasemie – au un deficit de eritrocite şi, ca să supravieţuiască, stau zilnic 12 ore pe perfuzie“, a venit răspunsul. Totuşi, nu înţelegea de ce l-au marcat ei şi nu alţii. „Pentru că aceşti oameni, dincolo de suferinţa lor, au primit şi un dar de la Dumnezeu. Nu îmbătrânesc! Purtătorul de cuvânt al acestor bolnavi e absolvent de ASE, vorbeşte fluent engleza şi franceza, are 46 de ani, dar nu-i dai mai mult de 20. Săptămâna viitoare, mă văd cu el pentru filmare!“

Continuarea pe pagina urmatoare

Citeste si: Interviu cu Carmen Avram. Sensibilitate pura

 

 

 

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus