Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Iulia Albu: În modă nu există reguli

Iulia Albu: În modă nu există reguli

Timidă și frumoasă, naturală, Iulia Albu este o apariție de o normalitate surprinzătoare într-o întâlnire, pentru un interviu, într-o cafenea. Un bărbat s-a oprit în dreptul mesei noastre și i-a cerut permisiunea să îi sărute mâna fiindcă o admiră. Iulia a acceptat, dar a și roșit.

Cameleonică, fascinează și generează opinii cotradictorii fiindcă a devenit ceea ce probabil și-a dorit: un arbitru nemilos în materie de fashion, atât prin rubrica „Verdict Iulia Albu”, cât și prin emisunea „Bravo, ai stil!” de la Kanal D, difuzată de luni până vineri, de la ora 17, și duminica, de la ora 20. Să o cunoaștem mai bine!

Ești absolventă a Facul­tă­ții de Drept și totuși ai optat pentru design. A fost un drum aleatoriu? 

Nu. L-am ales de la cinci ani, dar a trebuit să satisfac întâi dorința părinților mei și să fac avocatură. După ce mi-am dat definitivatul, m-am apucat să fac ceea ce vreau eu. Și toată lumea e acum fericită. Am lucrat în modă șase ani înainte să mă apuc de lucru oficial, pe strategii, pe forecasting.

Așa l-ai cunoscut pe Mihai Albu (n.r. fostul soț)? 

Nu, pe Mihai l-am cunoscut întâmplător, la ziua unui prieten. 

Jurnaliștii nu au școală de design. Înainte de toate, pentru a fi fashion editor, îți trebuie cultură și nu e chiar o perioadă care încurajează asta. 

Sunt oameni în presă care scriu fără să se documenteze, scriu greșit unele cuvinte și nu au minima curiozitate de a da o căutare pe Google. Nu mai vorbim de Biblioteca Națională, de ore de studiu, de cărți. Eu m-am documentat nu doar în domeniul artei, dar am și văzut sute de coperte de reviste celebre care au făcut istorie. 

Cam câte ore de studiu ți-au trebuit zilnic? 

N-aș putea să cuantific exact. Eu dintotdeauna am citit. Și nu am făcut-o din obligație, ci pentru că mi-a făcut plăcere. Am absorbit ca un burete absolut orice experiență. Nu îmi dau seama cât, dar cred că de la 5 ani până acum am absorbit foarte multă informație.

Am impresia că sursele tale de inspirație sunt tablourile. Uneori e artă africană, alteori Matisse! Greșesc?

Nu îmi iau ca referință o sursă anume, deși mi se mai întâmplă uneori. Am trăit în mediul artistic, am copilărit în teatru. Unchiul și mătușa mea au fost doi dintre cei mai mari actori pe care i-a avut Piteștiul. Mătușa mea, Ileana Focșa,
a fost actriță și la Teatrul Național din București. Am copilărit în teatru, printre costume și actori.  A fost un privilegiu. Sunt lucruri pe care nu le-am spus până acum, pentru că întotdeauna am știut să delimitez lucrurile foarte clar. Când lucram în avocatură, nu avea niciun sens să spun povești despre cum a fost viața mea. Mi-am făcut treaba în avocatură șase ani, am muncit suficient. Acum fac ceea ce îmi place.

Ce ți-a oferit apropierea de lumea teatrului? 

Pasiunea pentru modă mi s-a tras de la teatru, de la costumele mătușii mele, care, apropo, erau lucrate excepțional. Mi-amintesc de o rochie de catifea neagră. De cum am văzut-o, am știut că o să fiu acolo, în lumea aceea, deși nu mi-am zis: „Da, vreau să fiu designer”.   

Când ai avut prima rochie de catifea neagră? 

Eu, cu adevărat, nu am avut niciodată o rochie de catifea neagră. Pentru că, de fiecare dată când am vrut să îmi cumpăr una, nu am găsit ceva care să fie la nivelul acelei rochii. Apoi, nu îmi cumpăr, îmi fac rochii. Iar eu pe acea rochie mi-am dorit-o. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea, a dispărut. Mătușa mea a murit de curând. Însă rochia aceea a dispărut de 10-15 ani. Rochia aceea era din catifea de mătase. Și acum țin minte cum curgea materialul.

Încă se poartă catifeaua?

Nu există reguli în modă, dar toată lumea se cramponează de chestia asta. Există doar proporții și compoziții. 

Adică eu pot să mă îmbrac dimineața cu rochie de catifea și Iulia Albu nu mă taxează?

Da, dar depinde de ce croi are rochia și de cum este accesorizată. Oamenii cred că prezentările de modă sunt o formă de artă. De fapt, moda este o declinare comercială a artei. Cine face modă nu face artă. Dacă eu vreau să fac o rochie de catifea cu aripi de fluture, poate să fie încadrată ca artă sau nu. Dar, odată ce un obiect devine comercial, ca să poată fi vândut, tu, în calitate de creator, îți pierzi libertatea. Te încadrezi în niște tipare, măsuri, standarde. Nu există artă prin constrângere.   

Modul tău de a aborda teoria vestimentației l-am mai văzut la fashion-editorii de afară. Ai ceva modele de acolo?

Da, așa este. Nu am modele, pe unii însă îi cunosc. Unii din cei care făceau jobul ăsta nu mai există. Mai există câteva exemple, dar nu sunt persoane foarte cunoscute publicului. Cel care face jobul acesta are un tipar de con­s­trucție mentală și de aceea oamenii care îl fac arată altfel. Mi-ar fi stat mult mai bine să mă îmbrac în rochii strâmte și să îmi fac ochii smokey, cum se poartă. Dar prefer să mă simt bine și să fiu așa cum simt eu, nu cum vor alții.   

Îți plac hainele vechi? 

Îmi plac hainele încărcate de istorie. Nu îmi plac doar lucrurile care sunt de brand. Poate să îmi placă mai mult o piesă lucrată de un croitor adevărat acum o sută de ani decât o piesă de la Dior de acum cinci ani, chiar dacă a costat 5.000 de euro. Am dat ca exemplu Chanel pentru că face lucruri care nu se demodează rapid. Trăim într-o societate obsedată de branduri, în care multe femei au o problemă să se îmbrace ca să plece undeva. Și văd că e o problemă și la femeile cu notorietate. Consider că este o deturnare a termenului, care s-a preluat în tot felul de domenii.

De unde educație în domeniu?   

Nu trebuie neapărat educație în domeniul vestimentar. Dacă ești o persoană publică, îți trebuie disponibilitate financiară și disponibilitate mentală; trebuie să accepți faptul că nu le știi pe toate și să angajezi un om care se pricepe. Eu lucrez mult cu femei de carieră și mai puțin cu persoane cunoscute, pentru că e o lecție pe care am învățat-o acum ceva timp: e foarte greu să faci o persoană publică să înțeleagă faptul că, dacă ar urma pașii pe care îi indici, ar fi mult mai bine pentru imaginea sa. De multe ori, un singur detaliu îți distruge toată munca: se gândește diva că niște pantofi aleși de ea se potrivesc mai bine la ținuta pregătită de tine. Acesta este motivul pentru care nu mai lucrez cu persoane publice decât pe proiecte punctuale. 

Pentru o femeie care nu are legătură cu viața publică, ce sfat ai?

Poți să te îmbraci într-o cârpă și să te aplaude lumea pe stradă. Ține de atitudinea cu care porți o cârpă. Iar atitudinea se învață. Poți să nu fii spectaculoasă, dar să arăți decent. Și poți să creezi repere pentru oamenii din jurul tău. Orice femeie care lucrează într-o multinațională, într-o bancă, într-un ONG poate fi formatoare de gust.    

Ți-ar plăcea să o îmbraci pe Maia Morgenstern? 

Da, mi-ar plăcea. Oamenii de la noi nu au respect pentru actori. Actorii sunt văzuți ca fiind anacronici. Eu m-am bucurat de foarte multe ori să dau premii în emisiunea „WOWbiz” chiar oamenilor care sunt în teatru. 

Ce șanse crezi că ai pentru a crea o nișă în materie de educație vestimentară? 

Nișa s-a creat deja, proiectul „Verdict Iulia Albu” este singurul care rezistă de aproape patru ani pe piață. Nu există emisiune similară pe piață, tot ce a fost a durat maximum un an.

Cum te pregătești pentru emisiune?

Nu mă pregătesc în mod special. Știu ținutele pentru că îmi sunt trimise înainte de cel care face documentarea.

Dar războiul de culise? 

Nu există război de culise. Oamenii sunt foarte încân­tați, indiferent de ce trofeu primesc. Până la urmă este publicitate, care chiar contează în România. Și e publicitate pe care nu o poți cumpăra cu bani. Ceea ce mă diferenția­ză pe mine de unii dintre cei care au încercat să facă o astfel de emsiune înaintea mea sunt atât studiile, cât și faptul că nu pot fi cumpărată. Eu îmi câștig banii din revistele cu care colaborez, din proiectele pe care le am, din emisiuni. Și nu am nevoie să îmi suplimentez aceste venituri cu câteva mii de euro pentru a acorda un trofeu cuiva. 

Ești o femeie frumoasă. Nu te tentează filmul? 

Nu, pentru că nu am studii în domeniu. Eu consider că este foarte importantă școala în orice domeniu. Am vrut să fac modă, am așteptat să termin cu avocatura, am dat examen la UNARTE, am intrat prima, acum termin.

Știi să croiești și să coși? 

Nu!

Mai avem profesioniști în domeniul acesta? Mai avem croitori în România?

Sunt oameni în vârstă care fac croitorie de zeci de ani și o fac foarte bine. 

Cât din formarea ta i se datorează lui Mihai Albu? 

În construcția mea ca imagine putem să avem această discuție despre contribuția lui Mihai! În formare, nu!

Porți pantofi creați de el?

Da, de ce nu? Mi se pare OK să fac asta!

Cum ești tu acasă?   

Depinde de zi. Câteodată sunt cu un coc prins în vârful capului, cu un sorț de piele pe mine și pictez sau fac crochiuri. Alteori sunt mamă și gospodină și gătesc. După ora 17, sunt altfel. 

Cum te îmbraci când gătești?

Nu îmi pun sorț. Nu port niciodată trening acasă și nici jeanși. Mi se pare nepotrivit. La sală mă duc în echipament sportiv, dar nu stau în casă așa. 

O femeie trebuie să fie sexy acasă? 

O femeie, acasă, trebuie să fie îmbrăcată în cămașa soțului ei. 

Permanent? 

Doar când este soțul acasă! Important este ca o femeie să se simtă bine cu ea însăși și să fie feminină nu pentru alții, ci pentru ea. A fi feminină nu înseamnă neapărat să respecți niște clișee, ci a avea atitudine, a face anumite gesturi. Să fie curat în jurul tău sau să fie o dezordine organizată, de pildă. 

Lucrurile astea vin din interiorul tău? 

Vin din interior și din educația pe care o primești în primii ani de viață.

Cum o educi pe fetița ta?

Îi dau o educație spartană! Glumesc! Mikaela nu este un copil foarte răsfățat. Are multe lucruri, dar știe că sunt mulți copii care nu au ceea ce are ea. Este un copil foarte generos și de fiecare dată când mergem undeva dăruiește din ce are. E un copil normal, crescut bine. Am încercat să o țin departe de presă și de monden. 

Călătorești des. Ce iei din călătoriile tale?

Iau imagini multe. Îmi rămân tot felul de detalii, aparent nesemnificative.

Sunt mai elegante pari­zien­cele decât româncele?

Nu neapărat, dar pariziencele au o naturalețe în a purta hainele. La ele, eleganța gesturilor este ceva nativ. Noi, ieșind acum 25 de ani din comunism, ne cramponăm de anumite lucruri. De exemplu, credem că ne salvează o geantă de brand. Afară, în nicio cafenea nu ai să vezi că își pune cineva geanta pe masă. Este în normalitatea lucrurilor. Românii care au prins de mici comunismul sunt bul­versați total. Pe vremea comunismului, nu existau reviste de modă și este de înțeles atitudinea lor în vestimentație.    

Ce părere ai despre uniformă? 

Îmi plac foarte mult uniformele. Voi avea o pasiune veșnică pentru uniforme, dar nu pentru uniformizare. Uniforma îți dă o apartenență. În școli e foarte bună, în armată de asemenea. Un bărbat îmbrăcat în uniformă arată într-un fel. Am prins și eu comunismul, când uniforma din școală era ceva impus, nu o alegere. Uniforma diferen­țiază colectivități și subculturi. Eu am suferit că în liceu nu am avut uniformă. Este foarte nedrept pentru un copil să fie la aceeași școală cu unul care face paradă și de aceea este necesară uniforma, întrucât estompează diferen­țele sociale. În altă ordine de idei, am făcut un liceu unde erau copii extraordinar de bogați. Părinții mei au avut întotdeauna bani, dar tatăl meu nu a considerat niciodată important să investească în rochii sau pantofi cu toc pentru mine. Eu întotdeauna purtam pantofi sport sau jeanși nu neapărat de brand. Nu am fumat, mă duceam la sala de baschet după ore. A fost frumos în perioada liceului. Însă aveam colege care veneau cu rochii de seară. Am făcut un liceu care era dorit, în care se intra greu și chiar m-am simțit puțin ciudat acolo. Copiii nu trebuie să aibă senzația că îi diferențiază clasa socială. Mikaela urmează o școală de stat. Am făcut o alegere conștientă în privința ei. Din păcate, nu mulți procedează astfel. Nu vreau să risc să fie exploatată imaginea copilului. 

Mulți oameni câștigă bani de pe urma copilului lor…

Unii oameni chiar nu pot câștiga bani altfel. Pe noi ne-a ajutat Dumnezeu să nu ne câștigăm banii așa. 

Sunt bijuterii pe care le poți purta și ziua, și seara?

Sigur că da! Ca în orice alt domeniu, există multe prejudecăți. Bijuteriile trebuie să fie în acord cu atitudinea celei care le poartă. Am un prototip la mine. De ce aș face o brățară în mod normal? De ce n-aș face-o invers? Ideea este că bijuteriile trebuie să-ți reflecte personalitatea. Bijuteriile nu te fac mai frumoasă, ci te ajută să ai o imagine completă în ochii celor care te privesc. Sunt femei care poartă doar cercei cu clips. Altele care poartă cercei cu perlă. Cea mai proastă alegere este să porți seturi. Seturile sunt ceva comunist și abominabil, care nu ar trebui să se mai poarte. Seturile au avut perioada lor fatidică prin anii ‘80 și prin România. 

Deux-pièces-ul îți dă un aspect de corporatistă sau de pensionară? 

Asta este o prostie! Depinde de cum este croit. Dacă are un croi special, poate fi extraordinar de sexy, poate fi extraordinar de serios sau de copilăresc. Poți purta o vestă invers și să fie foarte funny: vesta este un element cu care s-ar putea juca toți designerii. Desigur, dacă ai sânii mari, nu poți face asta. Dacă vrei să fii nebun, poți să îți pui și cămașa invers. Oamenii au uitat să se joace, să experimenteze, să se simtă bine. Nu există rețete de a arăta impecabil. Niciodată nu trebuie să te poarte rochia, ci tu să o porți pe ea.   

Cu ce parfum te dai? 

E un parfum făcut special pentru mine, o combinație de parfumuri pe care o fac cu cei de la Elyseea.

Ce are în compoziție? 

Nu aș putea să le spun pe toate, dar are câteva note exotice și lemnoase. Am avut perioade în care am experimentat diverse parfumuri, în funcție de starea de spirit. Oamenii uită că parfumul de pe o femeie trebuie să îl simți de la distanța de un metru. Nu trebuie să îți torni o sticlă de parfum pe cap.

Există parfumuri pentru blonde și pentru brunete?  Dar de zi și de seară?

Nu ar trebui să fie ales un parfum în funcție de culoarea tenului, ci de  personalitatea femeii. Același parfum trebuie purtat în orice moment.

Cum ți-ar plăcea să le vezi pe femei îmbrăcate la mare? 

Mi-ar plăcea să nu le mai văd pe tocuri în nisip. E o modă îngrozitoare, nu știu cine a lansat-o! Dacă sunt totuși pe tocuri în nisip, să nu fie nuduri! Dacă ai atitudinea necesară, dacă știi să fii și un pic divă, și un pic stângace în același timp și te sprijini pe vârf, nu pe călcâi, poți purta și tocuri în nisip! 

Mai crezi în iubire? 

Cred și sunt o romantică. În ciuda aparențelor.

Cum te îmbraci pentru o seară romantică?

Nu mă îmbrac altfel. Dacă te simți confortabil tu cu tine, sigur vei exercita o anumită fascinație asupra celor din jur. Dacă încerci să fii altfel decât ești sau dacă îți pui o rochie doar pentru a arăta bine pentru cineva, acest lucru transpare prin atitudine, prin gesturi, privire. Cel mai sexy lucru la o femeie este siguranța de sine. Și să știe să pară vulnerabilă când este cazul! 

Ce faci pentru a avea silueta asta ?

Cu riscul de a deveni nesuferită, voi spune că nu fac mari eforturi ca să îmi păstrez silueta. Am grijă ce mănânc și, pe cât posibil, încerc să o fac înainte de ora 18. Uneori se întâmplă să încalc această regulă pentru că sunt și cu școala, și cu revista, și cu site-urile, și cu emisiunile. Uneori ajung acasă la două noaptea și îmi potolesc foamea cu niște morcovi sau țelină. 

Tu nu mănânci niciodată șaorma?   

N-o să uit toată viața mea! Chiar înainte cu o zi de a-mi da definitivatul, am mâncat șaorma și am făcut toxiinfecție alimentară. Și s-a amânat cu un an visul meu de a termina cu avocatura! În treacăt fie spus, felul în care vorbesc și sarcasmul le-am preluat din avocatură. 

Ai prietene? 

Am prietene puține, dar sunt prietene bune. Sunt întotdeauna înconjurată de oameni care cred în mine. Asta mi se pare cel mai important lucru. De multe ori, unii oameni se pierd dacă nu au suportul emoțional necesar.

Cum arată o zi la shopping pentru tine? 

Urăsc să fac shopping. La mine shop­pingul durează cinci minute. Când intru într-un magazin, știu deja ce vreau. Nu fac shopping la noi decât dacă îmi trebuie ceva de completare, cum ar fi lenjeria. De exemplu, într-o colecție nouă a unui brand a apărut o haină pe care mi-o doresc. Pun mâna pe telefon și spun: „Bună! Sunt Iulia și vreau să îmi trimiteți prin șofer haina respectivă”. Sau merg la magazin și o cumpăr în cinci minute. Nu îmi place să pierd timpul cu shoppingul. În schimb, aș sta ani în depozite de materiale, desenând modele.

Ce materiale îți plac?

Îmi plac materialele naturale, dar nu fac o obsesie din asta. Trebuie ca materialul să îmi spună o poveste. Când merg să cumpăr materialul, eu am deja schița făcută. Când trec pe lângă material, nu mă uit prea mult, doar îl ating. E posibil ca plecând de la o rochie neagră să ajung la una roșie. 

Ai trecut cu mâna și peste țesăturile tradiționale românești? 

Da, am o colecție impresionantă de ii. 

Care este piesa preferată?

Este un ilic care a fost al mamei tatălui meu, din zona Moldovei.

Te-ai gândit să promovezi ceea ce ține de tradițiile românești? 

Întotdeauna le-am promovat. Am avut un proiect de imagine cu Dorin Negrău, o colecție care a fost inspirată din portul românesc, iar eu am fost Ileana Cosânzeana. 

Lasă-ne să intrăm un pic în casa ta…

La mine în casă e foarte puțină mobilă. Este foarte mult alb și am pălării pe pereți, pălăriile fiind la mine obiecte de decor. Am scaune de designer. Am o obsesie pentru scaune, iar biroul meu este foarte lung și îngust. Am investit în obiecte care să însemne ceva. Nu sunt o împătimită a brandurilor. Am profilul psihologic al colecționarului: când văd o piesă pe care mi-o doresc, trebuie să o am. Nu ca să o port, ci doar ca să o am. 

Datorezi ceva din ceea ce ești cuiva? 

Cred că datorez tuturor oamenilor, inclusiv acelora care, la un moment dat, mi-au dat șutul acela în fund care a însemnat un pas înainte. Dar datorez mult și multe   tatălui meu, care a știut să fie strict, și mătușii mele actrițe.

Citește și:

Irina Cojar: Meseria asta e cumplit de grea

Mirabela Dauer: Îmi place să trăiesc privind mereu înainte

Nouria, pasiune pe scenă și dincolo de ea

Articol preluat din ediția de noiembrie 2016 a revistei Femeia.
Autor: Ivana Iancu
Foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns