Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Lamia Beligan: Fiecare rol are importanța pe care i-o dai tu

Lamia Beligan: Fiecare rol are importanța pe care i-o dai tu

Lamia înseamnă în greaca veche „strălucitor“. Histrionică, sensibilă și puternică în același timp, Lamia Beligan și-a croit propriul drum în teatrul românesc, deși este fiica unui actor de legendă, Radu Beligan. A strălucit în roluri mari și mici. A fost Mașa, Osan, Farida, Tatiana, Lucie, Marta, iar acum este Vivien Leigh. Mereu ea, mereu alta.

Am văzut-o de curând în onewoman show-ul „Vivien Leigh – ultima conferință de presă“, un spectacol complet și complex cu decupaje dificile, în care Lamia dă măsura întregului ei talent, la maturitate.

Am mai văzut asemenea spectacole cu Dina Cocea, Leopoldina Bălănuță, Gina Patrichi și Olga Tudorache. Cred că Lamia completează seria marilor nume ale teatrului românesc și această provocare ne-o arată întreagă, dedicată și ne reamintește ce înseamnă să fii artist și nu vedetă, atât pe scenă, cât și în viață.

Este actorul un însingurat, preocupat doar de arta sa?

Nu, nu cred că actorul este un însingurat preocupat doar de arta sa. Actorul trebuie să fie conectat la viață, în toată complexitatea și diversitatea ei, la celelalte arte, în special la muzică, la natură, la lumea în care trăiește și care este în continuă schimbare, la durerile și nevoile lumii contemporane. El trebuie să fie curios, empatic și sensibil la tot ce-l înconjoară, pentru a fi inspirat și adevărat pe scenă. Teatrul oglindește lumea. 

Cât influențează preocupările părinților alegerea viitoarei profesii de către un copil, așa cum ai fost tu?

Preocupările părinților influențează de cele mai multe ori gusturile copilului și alegerile pe care acesta le face în devenirea sa. Copiii sunt mimetici, iar părinții sunt primele lor modele în viață. În ce mă privește, sunt ceea ce italienii ar numi „una figlia d’arte“. Mama mea a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bruxelles și a jucat în Belgia și în Franța până l-a întâlnit pe tata și s-a stabilit definitiv în România. Despre tatăl meu presupun că ați auzit. Mică fiind, ai mei mă luau cu ei în toate turneele Teatrului de Comedie. Când începea spectacolul, mă ghemuiam lângă scaunul sufleorului și așteptam cu sufletul la gură să se producă miracolul. Am trăit în această atmosferă și am venit spre teatru în chipul cel mai firesc cu putință.    

Sunt atâtea cariere paralele părinte-copil în teatru și film, încât nu pot să nu întreb care sunt beneficiile și dezavantajele de fiică a unei mari personalități.

Faptul că am avut un tată cu un asemenea nume m-a determinat să vreau, foarte de timpuriu, să-mi construiesc un prenume. Și, cu determinarea și ambiția care mă caracterizează, am reușit. Avantajul în faptul de a mă fi născut într-o familie de artiști a fost acela că am fost de mică în preajma unor oameni de spirit, a unor oameni interesanți, care puteau fi în multe feluri, doar plicticoși nu. Dezavantajele au fost și ele pe măsura celebrității tatălui meu. Invidia, resentimentele vizavi de el se răsfrângeau automat, și stupid, și asupra mea. Apoi, clișeele de gândire pe care le poți găsi uneori chiar la cei mai inteligenți dintre oameni.

Cum a fost primul spectacol alături de tatăl tău?

M-am întâlnit pentru prima oară cu tatăl meu pe scenă în spectacolul lui Mircea Cornișteanu după piesa lui Edward Albee, „Cui i-e frică de Virginia Woolf“. El juca George, un rol foarte drag lui, pe care-l interpretase cu ani în urmă la Teatrul Național București într-o altă distribuție, iar eu debutam în Honey.

Facultatea de Teatru te-a ajutat să descoperi în tine alte valențe?

Facultatea de teatru m-a ajutat să mă disciplinez și să dobândesc anumite abilități tehnice. Arta de a face teatru am învățat-o uitându-mă cum joacă marii actori și văzând spectacole de referință.

Roluri grele sau ușoare? Roluri pe care le-ai așteptat ori au venit? Cum a fost parcursul carierei tale? 

Roluri diverse și frumoase. Unele mari, altele mai mici. După părerea mea, nu există roluri mici sau mari. Există roluri bine jucate și roluri ratate. Poți să faci o bijuterie dintr-un rol mic și să ratezi un mare rol. Fiecare rol are importanța pe care i-o dai tu când îți construiești personajul. Sigur că un rol de mai mare întindere e mai ofertant și te provoacă la o cu totul altă măsură. Mă consider un om norocos. Am avut parte în cariera mea de până acum de întâlniri esențiale, cu oameni și roluri care au marcat etape importante în parcursul meu artistic. Într-adevăr, au fost roluri pe care mi le-am dorit și pe care nu le-am obținut și roluri care au venit la mine pe neașteptate și mi-au adus bucurie și succes. 

Cum ai descoperit textul despre Vivien și care a fost povestea lui până a ajuns să fie un spectacol bun, sensibil, cutremurător?

În anul 2010, căutam o piesă de teatru care să mă seducă, să mă motiveze, să mă provoace să-mi depășesc limitele și să arăt acele fațete mai puțin cunoscute ale personalității mele histrionice. Coincidența fericită a făcut ca tatăl meu, neobosit căutător de piese de teatru noi și interesante, să afle de existența unui celebru onewoman show, Vivien Leigh – ultima conferință de presă, care a fost montat pe toate meridianele, după premiera mondială de la Drummond Theatre (Scoția), în 1997. Fusese primit de public cu mult entuziasm la Londra, Paris, Roma, New York și în multe alte orașe americane. A făcut imediat rost de textul lui Marcy Laferty, autoarea piesei, mi l-a dat și mi-a spus: „Trebuie neapărat să joci acest rol, e un rol pentru tine!“ Să faci un onewoman sau oneman show e o provocare pentru orice actor. În plus, trebuia să evoc o personalitate uriașă care, dincolo de frumusețea ei extraordinară, a marcat în mod esențial filmul și teatrul secolului al XX-lea.

O legendă modernă care nu a fost niciodată eclipsată de ravagiile bolii care i-a pricinuit atâta rușine (n.r. tuberculoză). Frumoasă, inteligentă, având unul dintre cele mai tulburătoare temperamente din câte au existat vreodată și cu un simț al umorului care îi făcea pe toți să-i ierte momentele când era atât de greu de suportat, Vivien a pendulat continuu între dragostea ei pentru teatru și dragostea pentru Laurence Olivier. Merită să vorbesc lumii despre ea! Merită pariul cu mine însămi! Merită să-mi adun tot curajul de care sunt în stare și să pornesc în această aventură artistică. Am început să traduc textul și, în paralel, am început munca de documentare.

Am citit, firește, cele două biografii scrise până acum despre Vivien Leigh, cea a lui Anne Edwards și cea a Kendrei Bean, apoi am văzut toate filmele documentare despre ea și despre relația de dragoste dintre ea și Olivier și, nu în ultimul rând, i-am revăzut toate filmele. În mod special, am văzut și revăzut Pe aripile vântului și Un tramvai numit dorință, cele două capodopere cinematografice care au avut-o protagonistă și pentru care a primit cele două Oscaruri din carieră. Hollywoodul încearcă, după mai bine de 80 de ani, să găsească o altă Scarlett.

Se pare că nu mai există. Este inegalabilă. Cât despre Blanche din Un tramvai numit dorință, Tennesse Wiliams însuși, autorul piesei de teatru după care s-a făcut scenariul pentru film, spunea despre performanța lui Vivien: „Blanche în interpretarea lui Vivien a fost unul dintre cele mai sfâșietoare lucruri pe care le-am văzut vreodată în teatru. Încercând să-mi sfâșie inima, a sfârșit prin a-și sfâșia propria-i inimă“.

Împreună cu regizoarea Liana Ceterchi, a urmat o muncă asiduă. Am construit spectacolul în vacanța de vară, vara toridă a anului 2015, în mansarda Lianei, lucrând câte 10-11 ore pe zi.  Acum știu că a meritat efortul. E un rol pe care îl iubesc și care marchează o cotitură importantă în cariera mea.

Te-ai regăsit din când în când în trăirile lui Vivien?

Bineînțeles. M-am regăsit adesea în trăirile lui Vivien. Cum altfel aș fi putut s-o întruchipez așa cum ai văzut că o fac?

Câtă rațiune și câtă pasiune pune actorul într-un rol?

Depinde de actor. Eu, personal, cred că trebuie să existe un just echilibru între cele două.

Pentru orice rol ai nevoie de o condiție fizică bună? Faci sport? Dans? 

Da. Categoric, da. Nu poți să faci performanță în profesia noastră fără o condiție fizică bună, fără mobilitate lăuntrică, dar și fizică. Nu poți fi performant pe scenă fără o bună rezistență la efort. Toate acestea se dobândesc cu antrenament zilnic și cu sacrificii. Cu alte cuvinte, trebuie să-ți transpire și sufletul, și trupul. Da, fac sport în mod regulat, ca să nu spun că sunt chiar dependentă de antrenamentul la sală. Am dansat mai mult decât reușesc în ultima vreme, dar ador dansul. 

Răsfoirea unui album de artă, privirea unui tablou ajută o femeie să capete știința de a se îmbrăca? Tu cum îți alegi vestimentația? În ce culori te îmbraci?

În orice caz, ajută la rafinarea gustului în general. Cred că e important să-ți găsești propriul stil vestimentar, dincolo de tendințele modei care sunt trecătoare. Acel stil care te reprezintă, care te definește. Eu personal sunt destul de eclectică în materie de gusturi vestimentare, mă îmbrac foarte diferit în funcție de situație, de starea de spirit în care mă aflu. Albastru, verde smarald, uneori roșu cardinal.

Cum îți îmbogățești sufletul?

Iubind.

Grădinărești?

Grădinăresc grădina sufletului meu. Și, ca să pomenesc citatul preferat al lui Vivien, „Cred că artiștii vor moșteni pământul și lumea întreagă va deveni o grădină“.

Gătești?

Da, îmi place să gătesc și sunt destul de inventivă. Dar nu întotdeauna. Trebuie să fiu motivată de prezența prietenilor sau să-mi fie foarte poftă de un anumit fel de mâncare.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de ianuarie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Ivana Iancu
Foto: arhiva personală

Comments

comments

Lasă un răspuns