Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Marian Ralea: Eu pot, eu sunt magician

Marian Ralea: Eu pot, eu sunt magician

 

Vă opreau copiii pe stradă să faceţi o magie?

Mă opreau, mă alintau. Într-o zi, a venit o fetiţă la mine, avea vreo 5-6 anişori, şi cu mânuţa ei m-a prins de obraji şi mi-a zis: „Magicuţul meu drag!“. Ea mă vedea micuţ acolo, în televizor. O altă întâmplare memorabilă s-a petrecut la mare, aveam spectacole şi, când am ajuns la momentul pozelor, un băieţel nu voia deloc să se fotografieze cu mine. Mămica îl tot ruga să facă o poză cu Magicianul şi, la un moment dat, mama se enervează şi zice: „Hai, măi copile, că tu ai făcut poze şi cu maimuţa!“ Echipa care venise după mine a căzut pe jos de râs – cam asta era Magicianul în vremea aia: o maimuţă!

V-aţi fi dorit vreodată să aveţi cu adevărat puteri magice?

Ştiţi cum ar fi fost ţara asta? De excepţie! N-ar mai fi existat prostie, n-ar mai fi existat minciună, n-ar mai fi fost oameni foarte săraci şi oameni foarte bogaţşi l-aş fi rugat pe Moş Crăciun să vină în fiecare zi.

Dar pentru dumneavoastră aţi fi făcut ceva?

Nu cred. Sunt mulţumit cu viaţa mea. Decembrie e anotimpul bucuriei, ninge peste problemele noastre, aşa că n-aş vrea să mă gândesc la necazuri. Şi n-aş vrea să mâniez viaţa, sunt un om care a avut multe şanse. 

Există un moment în care aţi fi vrut să se întâmple o magie şi nu s-a petrecut?

Dacă puteam, în momentele în care ai mei, cei apropiaţi pleacau din lumea asta, aş fi făcut o magie să rămână. Dar n-am putut mai mult decât să încerc să fiu lângă ei. 

A fost un moment în viaţă când v-aţi gândit că sunteţi martorul unei minuni?

Cred că întâmplarea din decembrie ’89 a fost o minune. Acele nopţi în care ni s-a arătat libertatea. Era magia libertăţii noastre, aveai sufletul atât de plin şi inima atât de deschisă, încât nu mai contează ce s-a întâmplat după. Dar, în general, minunile se trăiesc alături de familie. Şi faptul că am ajuns să fac această meserie şi că am devenit atât de cunoscut mi se pare tot o minune. 

Unde vă mai vedem jucând?

La Bulandra, joc într-un spectacol excepţional, Îngropaţi-mă pe după plintă, alături de Mariana Mihuţ, joc în Crimă şi pedeapsă, alături de o trupă tânără, dar şi în Însemnări din subterană, în regia lui Alexandru Darie. La Timişoara, joc în piesa Viaţa e visde Mihai Măniuţiu, la Sibiu – în Electra, tot de Măniuţiu, şi în Aşteptându-l pe Godot, de Silviu Purcărete. Acum o să încep repetiţiile cu Chris Simion la teatru, pentru Mecanica inimiişi filmez un scurtmetraj cu Cristi Puiu, pe care sunt foarte fericit că l-am întâlnit. Desigur, mergem în continuare prin ţară să prezentăm filmul Sunt o babă comunistă, unde joc împreună cu Luminiţa Gheorghiu.

Cum faceţi să nu obosiţi? Nu e prea mult?

Cum să obosesc? E o plăcere! Există vreun copil care oboseşte jucându-se? 

 

Marian Râlea a stat de vorbă cu noi despre cum a intrat Magicianul în viaţa lui şi a noastră şi despre minunile care se întâmplă la tot pasul – doar să ai ochi să le vezi!

Aveam vreo 12 ani când a izbucnit fenomenul „Abracadabra“, o somam pe mama să mă trezească devreme în fiecare duminică dimineaţă ca să nu pierd un cuvinţel din poveştile cu Magi, Abramburica, Mama Zmeilor şi Zâna Bună. După 20 de ani de când a intrat în viaţa mea, l-am întâlnit, în sfârşit, în carne şi oase pe Marian Râlea şi a urmat un interviu magic, aşa cum mi-am imaginat. 

Credeţi că viaţa este magică sau noi o facem aşa?

Viaţa are magia ei. Dacă înţelegi asta la timp, fiecare dimineaţă îţi va fi o primăvară. Dacă înţelegi mai târziu, fiecare asfinţit va fi luminos. E şi normal, ca magician, să cred în magia vieţii! (Râde.)

Cât de mult v-a încurcat titulatura de „magician“?

Nu m-a încurcat niciodată, dimpotrivă, m-a pus într-o postură de povestitor important al istoriei copiilor. Am stat zece ani în televizor şi am intrat cu nesimţire, duminică de duminică, în casele oamenilor, am crescut o generaţie care mă recunoaşte şi-acum pe stradă, pentru că eu sunt Magicianul! Nu am creat singur acest personaj. La început a fost o idee, apoi a fost un grup de oameni care a creat o poveste. Oamenii aveau nevoie de un prost pe ecran. Ăsta era Magicianul, nu-i reuşea mare lucru, dar era, în felul său, fermecător. „Abracadabra“ fost cu adevărat o formulă magică.

Emisiunea a durat zece ani. Nu v-aţi plictisit niciodată? Nu v-aţi gândit să renunţaţi?

Nici gând! Eugen Patriche, redactorul de-atunci al Redacţiei pentru Copii din TVR, mi-a zis că n-am să mai scap niciodată de acest personaj. Aşa s-a întâmplat. Copiii m-au adoptat, aveau nevoie de mine, de acel Magician apărut aşa, din senin, după ’89. În toţi acei ani, am interpretat aproape 300 de personaje.

I-aţi crescut pe copiii alături de care aţi jucat. Aţi devenit confidentul lor?

Nu, relaţia era una părintească. Nici noi, în copilărie, nu le mărturiseam părinţilor chiar toate prostiile. Eram destul de exigent cu ei. De exemplu, când eram într-un restaurant, le atrăgeam atenţia la postură – cum să ţină coatele, cum să mânuiască furculiţa, le aminteam că sunt vedete, că trebuie să zâmbească şi să salute lumea. Eu eram părintele care îi creştea. Păstrez şi acum legătura cu ei, s-au bucurat întotdeauna să mă anunţe când se întâmpla un eveniment în viaţa lor – când intrau la facultate, când se căsătoreau, când deveneau părinţi, dacă aveau o problemă majoră. Ne sunăm de sărbători şi, când avem timp, mergem în Centrul Vechi şi mai stăm de vorbă.

Aţi simţit cât de iubit eraţi de copiii din România?

Nu numai că am simţit, dar eram copleşit de emoţie când filmam. Ştiam că sunteţi cu ochişorii în televizor, că vorbiţi cu mine, îmi dădeam seama că vă pot influenţa starea de spirit, că, dacă vă rugam să vă ridicaţi din fotoliu şi să dansaţi, o făceaţi, că, dacă vă rugam să cântaţi cu mine, cântaţi. Am fost prin toată ţara, sălile erau pline la spectacole, le aduceam copiilor cadouri şi reviste, i-aş fi îmbrăţişat pe toţi deodată. Odată, am fost invitat la Bistriţa şi nu aveau sală, aşa că organizatorii mi-au spus: „Magicianule, am aranjat să joci pe stadion“. „Cum să joc pe stadion? Nu vă daţi seama ce o să se întâmple?!“ Şi bineînţeles că micuţii au rezistat în tribună doar o jumătate de oră, timp în care eu am alergat pe stadion cum n-am alergat niciodată în viaţa mea, am făcut tururi ca să mă vadă toţi. La un moment dat, au început să urce peste gard şi stadionul s-a umplut: timp de cinci ore am dat autografe. 

 


Lasă un răspuns

Sus