Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Mihai Constantin: Dragostea este o chestiune personală

Mihai Constantin: Dragostea este o chestiune personală

Pe Mihai Constantin îl putem vedea zilnic la Tema Zilei, pe TVR 1, de la ora 20, și realizând emisiunea M.A.I. aproape de tine, pe același post TV. Este clar că îl pasionează jurnalismul. Are și studii în domeniu.

De-a lungul timpului, a colaborat la revista Academia Cațavencu, a fost reporter la Libertatea și pentru Associated Press și Pro TV, apoi a fost corespondentul TVR în Statele Unite ale Americii. Moderator de emisiuni electorale, interviuri, realizator de emisiuni. Interesantă carieră! L-am provocat la un dialog despre jurnalism, pictură, pasiunea lui, și chiar despre iubire. Se declară a fi introvertit, dar a răspuns totuși cu „grație“ întrebărilor incomode.

Te consideri un norocos? Cariera ta de jurnalist te îndreptățește și totuși ai trecut și prin perioade grele.

Cuvântul-cheie este că „am trecut“. Cred că la exterior nu am avut nicio experiență absolut devastatoare. Cele mai cumplite cutremure s-au petrecut în mintea și sufletul meu. Dar pe cine interesează eventuale impudice exhibiții? Fiecare are povestea sa.

Ești îndrăgostit de artă. Ce loc crezi că mai are arta, când e apreciată doar pentru dimensiunea ei „pecuniară“, s-o numim așa.

Sunt două lucruri diferite. Când injectezi bani la un capăt al unui proces, de regulă vrei la celălalt capăt și mai mulți bani. Arta este o marfă extrem de speculativă. Iar piața de artă traduce uneori excelența inefabilă în parametri măsurabili. Mulți români au depășit faza „mi-am luat mașină de o sută de mii de dolari“ și au ajuns să poată spune „mi-am luat un tablou de o sută de mii de euro“. Cine e de vină că punem – și tu, și eu – egal între „scump“ și „bun“? Recordurile de vânzări produc știri de interes pentru public. Cât despre arta cu A mare, ea nu a fost niciodată un produs de masă. E o nișă, pentru puțini. Și creatori, și consumatori. Pe Artindex eu nu mi-am descris decât propriul drum prin lumea asta. Putem merge în același loc, dar călătoria va fi diferită. Cred însă că putem trăi foarte bine și fără artă plastică. Așa cum putem trăi fără muzică sau o mulțime de alte lucruri. Și nici nu trebuie judecați oamenii după astfel de criterii. Pledez doar pentru o despărțire în cunoștință de cauză. Dați artei o șansă! S-ar putea să descoperiți că primiți mult mai mult decât investiți.

Ai pictori contemporani români pe care îi apreciezi în mod special?

Da.

Ce te atrage la un tablou: ideea, tehnica, filozofia, culoarea?

Am început să gust arta așa cum ar trebui să o facă oricine: după criteriul subiectiv „îmi place/nu-mi place“. Și este încă instrumentul de bază când aleg vreo lucrare pentru colecția mea. Dar s-a mai întâmplat ceva. După ani de instrucție și acumulare de informații, reușești la un moment dat să recunoști valoarea artistică indiferent de afinitățile tale. La mine s-a întâmplat relativ dintr-odată, după vreo patru ani de stat cu ochii prin albume și pe simeze, de ascultat cunoscători și creatori de artă, după o sinteză mocnită, dar deloc căznită. E bucuria lucrului făcut din plăcere și fără presiune. Iar când vezi o lucrare bună, chiar dacă nu e pe gustul tău, o înțelegi și o admiri. E ca atunci când citești și pricepi pentru prima dată un text într-o limbă străină. Lumea își mai deschide o fațetă. E diferența dintre doi oameni care se uită la o partitură: unul vede niște „gândăcei“ între cinci linii, celălalt aude muzica în minte.

Chiar crezi că media este a patra putere în stat, mai ales că lucrezi la un post TV național?

Cred că presa are o putere esențială într-un stat de drept. Problema este în raportul dintre ea și celelalte puteri. Un exemplu paralel: ne bucurăm de ceva vreme de un reviriment al justiției și, în entuziasmul acesta, ne facem că uităm că justiția a stat cu botul pe labe aproape două decenii după ’89. Și mai uităm ceva: vorbim prea mult în categorii și concepte. În spatele a orice, stau niște oameni. Cu interese, pofte și nevoi. Unii au simțit că banii adevărați în presă nu sunt în postura de angajat, ci în cea de patron. Dar din topirea celor două roluri foarte diferite, jurnalist și patron, a ieșit un copilaș hidos: cu nărav de afacerist, dar cu blană de servitor al interesului public. A fost începutul care a subjugat presa diverselor structuri de putere și a mânjit și ideea de jurnalism. Dar orice analiză trebuie făcută de la caz la caz. Iar cazul televiziunii publice este aparte. TVR e victima zicalei „a tuturor, deci a nimănui“. Sau invers.

Despre ce deontologie mai vorbim în media, când jurnaliști celebri sunt ofițeri sub acoperire?

Dacă sunt celebri, or fi și jurnaliști buni. Dacă s-au infiltrat în presă, atunci sunt și buni ofițeri. Asta nu e o chestiune de inteligență, ci de moralitate. Iar cei mai buni mincinoși sunt cei care cred în propriile minciuni. Sunt convins că fiecare are o poveste justificativă. Ce mă îngrozește nu sunt cazurile celor despre care nu știm, ci modul amnezic cu care tratăm cazurile celor care s-au discreditat deja. Lăbărțarea etică a breslelor și a spațiului public în general care îi tolerează iar și iar pe cei demascați spune ceva despre noi ca popor. Avem undeva un sfincter cu probleme. Și nu presa e cel mai elocvent exemplu, ci politica.

Care dintre evenimentele pe care le-ai transmis te-a emoționat?

Dacă te referi la empatie, nu cred să fi fost vreunul, profesional vorbind. Emoții am mai întotdeauna, dar, când sunt undeva în interes de serviciu, nu sunt acolo ca să mă înduioșez, ci să înțeleg, să discern, să sintetizez și să transmit cât de obiectiv pot. Dacă emoția ajunge la cititor/telespectator, atunci mi-am făcut bine treaba.

Ce te mai face să te simți dureros de viu, în afara iubirii?

O tăietură la un deget, de exemplu.

E important să iubești sau să fii iubit?

Dragostea e o chestiune personală. Așa că a iubi e fantastic. A-ți fi împărtășit sentimentul este extraordinar. A rămâne în starea asta pentru multă vreme e SF. Cred că dragostea părintească este mai puternică decât cea dintre doi adulți. E mai aproape de o vanitoasă iubire de sine. Asta face dragostea adultă cu atât mai fascinantă și mai miraculoasă. Dar fiecare dintre întrebările tale necesită discuții ample. Îți cer iertare pentru „frugalitatea“ răspunsurilor.

Îți plac anumite cărți?

Evident. Prefer cărțile de nonficțiune. Dar, după câteva din astea, un roman bun pică foarte bine.

Pictezi măcar în vis?

Nu.

Dansezi?

După lepădarea multor straturi de inhibiție. Deci foarte rar.

Dintre feliile de viață pe care le-ai trăit, care a fost cea mai pasionantă?

Duc cu mine un bagaj din ce în ce mai mare de experiențe. Dar, oricât de bine mănânci o dată, a doua zi ți se face iar foame. Așa că încerc să privesc dincolo de regrete sau nostalgii. Ziua de azi e întotdeauna mai interesantă decât cea de ieri. Și, oricum, e singura la care avem acces.

Știrile te fac cunoscut, dar e o notorietate cuminte. Ce lucruri nebunești ai făcut?

Să rămânem la o notorietate cuminte…

Cum ar trebui să fie bărbatul de la pupitrul de știri, dacă ar trebui să faci o tipologie a jobului?

Hai să o luăm invers! Calitățile oricui rezistă într-o astfel de poziție mai mulți ani sunt cele cerute. Se pot face clasamente și comparații, dar e o altă discuție.

Cum e Mihai Constantin cel fără cravată?

Introvertit, comod, relativ statornic, curios, visător, tipicar, uneori creativ, ordonat și mereu cu impresia că nu face destul(e).

Citește și:

Silviu Biriș: Munca de actor este o bucurie

Marius Vintilă: Fac o emisiune după chipul și asemănarea mea

Bursucu: Râsul nu îngrașă niciodată, ci doar destinde

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.39/01.10.2015

Autor: Ivana Iancu

Sursa foto: TVR

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus