Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Mihai Găinușă: Umorul este apanajul bărbaților

Mihai Găinușă: Umorul este apanajul bărbaților

Mihai Găinușă e un tip serios care te face să râzi căzând pe gânduri. Când ne-am cunoscut, a păstrat o vreme un soi de distanță, de parcă voia să vadă în ce ape mă scald, ce și cum vreau să-l întreb. Firesc, aș spune. Fără să pară închistat, fără exuberanțe gratuite.

Acum câțiva ani, când am aflat că acel Mihai Găinușă pe care-l ascultam cu plăcere în fiecare dimineață făcând gazetele tocăniță fusese unul din scenariștii, să-i spunem, perioadei de glorie a „Chestiunii zilei cu Floriiiiin Călineeeescu, am fost un pic surprinsă. Mai apoi, m-am lămurit că umorul lui și plăcerea de a scrie erau mănușă cu emisiunea în cauză. Am povestit la o cafea câte-n lună și-n stele. Dar toate au început și s-au terminat cu pasiunea lui, declarată, pentru radio.

Am fost fan declarat al Tocăniței de gazete…

Tocănița nu mai există.

Nu mai sunt gazete, din ce să mai faci tocăniță, e drept…

M-am gândit să fac o tocăniță online, tocănițadegazete.ro. Dar gazetele nu mai sunt gazete, nici pe hârtie, nici online. Sunt o adunătură de știri făcute de… niște oameni. Acum, vezi și tu, oricine are un aprozar poate să scoată un ziar. Când o știre începe cu „n-o să-ți vină să crezi, cum s-o mai citești? Păi, dacă tot n-o să-mi vină să cred, la ce să-mi mai bat capul cu știrea?! Acum, asta e chintesența gazetăriei: „N-o să-ți vină să crezi, înainte de-aia se făceau gazetele, să crezi.

Adevărat.

În fine, nu mai fac Tocăniță, dar am o rubrică nouă acum, la radio 7, „Știrile de mâine“. Știri atât de proaspete, încât nici nu s-au întâmplat.

Florin Călinescu povestea acum mulți ani despre asemenea știri. Mult timp, n-am știut că scriai pentru „Chestiunea zilei“.

Da, mă pot mândri că am lucrat la emisiunea cu cea mai mare audiență la vremea aceea.

Și erai foarte tânăr.

Adică acum sunt bătrân? N-am decât 45 de ani, ce Dumnezeu!

Fie, erai mai tânăr cu 15 ani decât acum. Dar tot radioul a fost la început.

Da, am debutat la Radio Delta RFI. Angajatorul meu de atunci este ambasadorul României la Paris de acum.

Luca Niculescu…

Luca Niculescu, da. Cu care am rămas foarte bun prieten. Când a fost numit la post, i-am spus: „Sper că nu ai pretenția să-ți spun Excelență. „Lasă, mi-a zis, o să-ți spun eu Excelentul. Acolo, la RFI, am învățat ce înseamnă jurnalismul de radio.

Îți place mai mult radioul decât televiziunea? Care e mai dificil?

Depinde pentru cine. Pentru mine, e mai bun radioul, acolo pot fi eu însumi, fără să arăt o poză sau alta. Și acum, cinstit, la televiziune, dacă o zbârcești, intră repede publicitatea. La radio, dacă te prinde vreun ascultător pe picior greșit și n-ai vorbele la tine, se duce toată emisiunea de râpă!

Are viitor radioul, cu viteza cu care se dezvoltă tehnologiile?

O, da, fără îndoială. Chiar citeam un studiu cum că numărul de ascultători de radio e în creștere. Nu mai stai cu tranzistorul la ureche, e drept, dar se ascultă radio pe net. Și, slavă Domnului, e loc pentru toată lumea. Nu suntem egali, nu putem asculta toți „Antena satelor sau Europa FM. Radioul e poate singurul unde nișele fac audiență. De-asta am și avut curaj să pornim un post nou. Și Radio 7 este conceput pentru aceia care nu mai suportă tabloidizarea presei. Și pentru cei care apreciază umorul zic eu de bună calitate.

Ai renunțat la televiziune complet?

Nu, nicidecum. Am câteva proiecte, dar deocamdată n-am găsit locul unde să le pun în practică. Să zicem că nu pot să concurez nici cu Leo din Strehaia, nici cu Capatos.

Acum, că a venit vorba de televiziune, mă gândeam că încă nu-mi vine să cred că ești același care juca în travesti la „Cronica cârcotașilor“. Nu te prea potrivești…

Mă jucam atunci. Eu n-am prea luat niciodată în serios meseriile pe care le-am făcut. Nici școala, dar asta nu prea e de laudă, nu? Acum, sincer, nici viața n-am luat-o în serios, mi-a plăcut întotdeauna să glumesc cu ea. Și dacă mi-am făcut din asta o profesie…

Nu-i rău deloc.

Nu, dar cel mai mult mi-ar fi plăcut să joc eu pe niște replici scrise de mine. Dar întotdeauna am fost mai întâi scenarist și abia pe urmă actor.

Dar o piesă de teatru „adevărată“?

Mă bate gândul. Am scris o mulțime de scenete, dar cred că voi scrie până la urmă și teatru.

Știi că interviul e pentru revista Femeia. Prin urmare, este inevitabilă întrebarea: cum îți plac femeile?

Pur și simplu îmi plac.

Dar cum să fie ele ca să te atragă?

Știi cum e cântecul ăla: blondă sau brună…

Hai să te întreb mai… de-a dreptul! Nu-ți părem un pic superficiale, nu ești cumva dintre aceia care cred că femeile sunt cam cu capul în nori?

Nu, eu chiar nu am un război cu femeile. Eu cred că ele ne completează. Femeile sunt foarte inteligente. Întotdeauna sunt atente la detalii. Din păcate, nu văd ansamblul, dar nu-i nimic: pentru asta există bărbații!

Ți s-a întâmplat să întâlnești o femeie mai inteligentă decât tine, cu mai mult umor?

O, dar de câte ori! Acum, nu știu dacă cu mai mult umor, eu cred totuși că umorul e apanajul bărbaților.

Ei, vezi?

Eu n-am zis că nu sunt misogin. Mă rog, am urme latente de misoginism. Dar face bine și la meserie.

Misogin, misogin, dar ai fost îndrăgostit.

Ca tot omul!

Și de soția ta cum te-ai amorezat?

La prima vedere. Iar când spun la prima vedere, chiar așa e! Ne-am cunoscut într-o vineri și marțea următoare ne-am mutat împreună. Și de-atunci am rămas împreună.

Eficiență, nu glumă! Câți ani aveați?

Păi vreo 30. Eu nu cred în căsniciile începute în prima tinerețe, ai nevoie de ceva vreme să vezi ce și cum.

Copiii?

Copiii sunt, și ăsta nu e un clișeu, cea mai mare realizare a mea. Am o fată, Eva, și un băiat, Andrei. Ea e voluntară, el – mai timid, dar amândoi sunt partenerii mei de Star Wars. Cred că i-am îndoctrinat cam mult cu science-fictionul, dar eu cred – poate e o copilărie, dar asta e părerea mea – că povestirile le deschid mintea. Și am încercat să le inoculez plăcerea de a citi. Și cred că am reușit.

Citește și:

Christian Sabbagh: Adrenalina este ca aerul pe care îl respir

Aylin Cadîr: Am crescut într-un mic Istanbul

Pavel Bartoș: Darul cel mai valoros, familia

Articol preluat din ediția de aprilie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus