Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Mihai Melinescu, jurnalistul cu 30 de chitare

Mihai Melinescu, jurnalistul cu 30 de chitare

Mihai Melinescu este cunoscut ca om de televiziune. Puţini îl mai ţin minte de pe vremea când a fost la radio şi mulţi sunt surprinşi să-l vadă în concerte. 

Serios şi stăpân pe el, Mihai este în lumea lui în faţa camerelor de luat vederi. Şi-a început cariera media în radio, apoi a ajuns în televiziune şi de-a lungul anilor a prezentat știri, a moderat emisiuni, a fost corespondent TVR la Washington, a făcut interviuri, a avut o rubrică despre gadgeturi, dar și emisiuni despre știință, iar când nu-l vedem pe sticlă, e tot acolo, dar în spatele „scenei“ şi scrie ştiri externe cu acelaşi entuziasm. Dincolo de această imagine serioasă de pe ecran, am descoperit un om vesel, prietenos, firesc, inteligent, un artist cu foarte multă profunzime sufletească şi cu un sistem de valori bine înrădăcinat din familie. Un interlocutor plăcut, care are mereu o poveste frumoasă, uneori amuzantă, dar şi un om gata să-ţi sară în ajutor. Mihai iubeşte chitara, iar dovadă stau cele 30 de instrumente din colecţia lui (deşi acum foloseşte în concerte numai zece), fiecare cu o poveste, fiecare însemnând ceva pentru el. Cântă senzaţional şi o face cu pasiune, cu aceeaşi dăruire cu care scrie sau prezintă o ştire. 

Lumea te cunoaște ca om de televiziune, însă tu ți-ai început cariera în radio. Povestește-ne puțin despre provocările radioului.

Prin ’90, când au apărut primele radiouri FM, ascultam fascinat. Câtă muzică nouă, câte programe! Era de necrezut. Nu ne dăm seama, dar pe atunci nu aveai de unde să faci rost de piesele preferate. Le înregistram de la radio. Legat de maturitate, să știi că nu am întâlnit până acum om de televiziune care să fi trecut prin experiența de radio fără să aibă o mare nostalgie pentru ea. O am și eu. Prima oară am ajuns la radio prin gimnaziu. La Radio România Internațional, secția Engleză. Sincer, nu mai știu exact cum, m-a recomandat cineva. Am avut o scurtă colaborare cu o doamnă extrem de distinsă, căreia îi port și astăzi mult respect… nu mai e printre noi, Frederica Dochinoiu. Mai târziu, în liceu, am cunoscut niște oameni tare faini de la Radio Total. Făceau ei niște petreceri vineri seara, parcă, într-un club din București și uite așa ne-am împrietenit. Au avut la un moment dat un program pentru tineri și amatori, timp de o lună, și am intrat și eu în joc, îmi plăcea. Dar nici aici n-avea cum să țină. Am rămas prieteni și gata. Mai târziu, prin facultate, iar am avut o încercare. Chiar am dat un concurs, se auzise de un nou post FM care se voia extrem de puternic… dar n-a fost să fie, am dat o probă pentru care nu m-am pregătit bine și am picat-o. Acel radio era Europa FM. Mă întreb și acum cum ar fi fost să fiu mai bun. În fine, după facultate, mi-am încercat din nou norocul la Radio România Internațional, am dat un concurs, l-am luat și așa am lucrat acolo o perioadă. Ce-mi plăcea acolo cel mai mult? O să râzi, uite minte de tânăr: îmi plăcea să fac anunțul de post: „This is Radio Romania International“. Am învățat enorm în vremea radioului, despre voce, despre rostire, despre scrierea textelor și traduceri.

Ai participat la concursul internațional de oratorie reprezentând România. Cum a fost pentru tine acea experiență?

Așa e, aveam 16-17 ani. Știam bine engleză pentru că de mic o vorbeam în casă, cu tata și cu mama. Primul concurs de oratorie în limba engleză ținut vreodată în România avusese loc cu un an înainte; îl câștigase un coleg de-al meu din „Caragiale“, cu trei ani mai mare. Era organizat de English Speaking Union. Pe atunci nu aveai unde să găsești cărți sau cursuri de oratorie, vorbim de mijlocul anilor ’90, de unde internet și informații? M-a ajutat atunci enorm Veronica Focșeneanu, profesoară de engleză, fiica marelui autor și traducător Leon Levițchi. Foxi, cum îi spuneau toți elevii (în particular, evident!), nu mi-a fost niciodată profesoară la clasă, dar mi-a fost alături și m-a îndrumat cum nimeni nu știa s-o facă. A fost părintele meu de la școală. Ea m-a instruit și în oratorie, la început. Provocarea era uriașă, iar nivelul din finalele de la Londra, de neconceput pentru noi. Nu am reușit acolo, dar din experiența mea le-am spus altora și până la urmă o colegă a câștigat chiar finala internațională. Mai târziu am ajuns și eu jurat și instructor de oratorie în limba engleză.

De-a lungul anilor, în televiziune ai făcut multe lucruri, ce ți-a fost cel mai aproape de suflet?

Cred că, dintre toate, unele dintre edițiile speciale pe care le-am prezentat de-a lungul anilor și Noaptea Americană. A fost continuarea unei tradiții începute în anii ’90 la TVR – acoperirea alegerilor prezidențiale americane, care, din cauza diferenței de fus orar, trebuie transmise noaptea. În 2016, am reușit să ținem o emisie de aproape zece ore cu o mână de oameni inimoși.

Ai fost corespondent la Washington. E greu să stai departe de casă?

Depinde foarte mult când și de ce pleci. Eu mi-am dorit acel post și acea experiență. Da, mi-a dat complet peste cap viața personală atunci. Dar așa a fost să fie… am învățat foarte multe, din multe puncte de vedere.

Fiindcă ai avut ocazia să-i cunoști pe americani la ei acasă, cum ți s-au părut americancele?

Să știi că asta le spun tuturor celor care mă întreabă „cum e America?“: este un continent! Statele sunt de fapt țări care… vorbesc cam aceeași limbă și au aceleași deziderate. Diferențele între state, nu mai zic zone, sunt uriașe. Eu am văzut de fapt foarte puțin: Washington DC, unde am stat, New York și Chicago. Dar uite puțină bârfă: americancele pot părea mai abordabile decât româncele. Poate. Dar, paradoxal, sunt mai prudente sentimental. Altfel, eu sunt convins, româncele sunt mult mai frumoase, mai inteligente, mai simpatice! Cum să nu fiu subiectiv?!

Cum te-ai descrie în trei cuvinte?

Entuziast, idealist, optimist. Dar ferească sfântul să mă prinzi în pasa de pesimism, că am un maaare norișor deasupra capului!

Ce se spune despre tine și crezi că nu e adevărat?

Bună întrebare, nu m-am gândit niciodată la asta. Să știi că nu prea știu ce se spune despre mine, mereu am fost puțin naiv… nu știu, poate că mi-a pus tata pile. Ăsta ar fi un mare neadevăr.

Deseori te vedem la matinal, e dificil să te trezești dimineața sau ăsta poate fi secretul pentru o zi mai lungă și mai plină de energie?

Să știi că da. Eram până nu demult pasăre de noapte, dar a trebuit să mă schimb. Depinde ce înseamnă să te trezești dimineață, ora trei și jumătate crede-mă că nu-ți face ziua mai lungă, ajungi ca la 10 să vrei să mănânci de prânz! Dar, da, te obișnuiești cât de cât. Foarte importantă e ora de culcare.

Ce rol are un prezentator? Pentru că nu ești doar prezentator, e greu să treci dintr-un rol în altul?

Eu cred că nu mai există prezentatori. Pe bune, aș scoate termenul din uz dacă aș putea. Meseria e cea de jurnalist. Reporter, redactor, analist, zi-i cum vrei. Îți garantez că oricine știe să citească de pe hârtie citește și de pe prompter, nu e mare lucru. Dar să fii credibil e cu totul altceva. Credibilitatea ți-o dau standardul moral, experiența, bagajul de cunoștințe, știrile pe care le-ai redactat sau scris, reportajele făcute. Uite, să zicem că e vorba despre… lansarea unei rachete. Cine vrei să îți povestească despre asta: o persoană plăcută, care îți citește un scurt rezumat, sau un pasionat de știință, care știe să îți prezinte în cuvinte simple și aspecte generale ale zborului în spațiu, dar și amănunte fascinante pe care nu le-ai fi sesizat? Hai s-o luăm și altfel: prezentatorul e exponentul unei echipe. Știu-știu, o să zici că e clișeu, dar eu așa cred. Poate să fie persoana din fața camerei minunată: dacă emisia e proastă, dacă reportajele pe care le prezintă sunt slabe, dacă producătorul nu știe ce și, mai ales, când să-i spună în cască, degeaba! Eu nu mă gândesc niciodată la cameră sau microfon, mă gândesc că vorbesc cuiva, că sunt informații de care oamenii au mare nevoie. Din tot ce știu, încerc să sintetizez ce e mai important. Le arăți oamenilor amănunte, contexte, situații pe care nu le-ar vedea sau le-ar trece cu vederea. Și te gândești că informațiile pe care le dai sau le aduci le vor fi utile. Cum? În deciziile lor viitoare. Politice, financiare. Asta e frumos la știrile externe: te pun în context ca membru al societății, vezi cum e la alții, poți compara.

Puțini știu că o altă pasiune a ta este muzica. Ești chitarist și backing vocal. Povestește-ne puțin despre muzica din viața ta.

E… aproape o a doua profesie. Am început la câțiva ani, fascinat de mătușa mea, Virginia Vitez, profesoară de pian. Și, evident, am început la pian. Pe la vreo 10-12 ani, n-am mai vrut să studiez. Ai mei s-au rugat de mine… degeaba. E, dar ce să vezi, pe la începutul liceului am cunoscut un coleg mai mare, tot la spectacolele Veronicăi Focșeneanu de la „Caragiale“, un tip care cânta la chitară. Și din voce, Dumnezeule, minunat! Și, uite așa, bunul meu amic Edgar Șchiopu mi-a pus chitara în brațe, cum se zice. Cu backing vocals e și mai fain. Când eram mic și mergeam în mașină cu mama, mă punea tot timpul să armonizez vocile de la radio (spre disperarea tatălui meu, săracul). Mama a făcut corul de copii radio și a rămas cu o mare pasiune pentru cântat. Mi-a indus-o și mie și am căpătat deprinderea și bucuria. Prin tot felul de surprize ale sorții, am ajuns să cânt cu Anca Parghel, Marius Moga, Liviu Teodorescu, Simona Radu, Jezebel și mulți-mulți alții. Am cântat în multe formule și ansambluri vocale, acum am revenit la o pasiune veche și cânt în corul Sound, dirijat de Voicu Popescu. De doi ani am pornit și o altă aventură, un duo de blues, Blue Monday Ministers, alături de fantasticul muzicuțist Cătălin „Tze Tze“ Rădulescu.

De care anume gen muzical ești mai apropiat?

Sincer, de cel pe care nu l-am cântat niciodată pe scenă: al meu. Pregătesc ceva de mulți ani și anul ăsta cred că reușesc să termin: un proiect mixt de muzică acustică și electronică. Altfel însă, sunt un adept al chitarei acustice și foarte dragi îmi sunt prea rarele concerte alături de bunul meu prieten Tudor Anghelescu, unul dintre cei mai buni chitariști din România.

Ai o viață destul de activă. Ce consideri tu că este o provocare?

Exact, o viață activă! Am mari probleme în stabilirea priorităților.

Care este vehiculul preferat: motocicleta, bicicleta sau mașina?

Toate. Fiecare are rostul ei. Mergeam pe bicicletă iarna și toată lumea zicea că sunt un snob nebun – acum e la modă. Când, alături de mai sus menționatul Tudor Anghelescu, făceam drumuri până la mare sau la Cheia pe bicicletă, se uita lumea cruciș. Acum e de bonton. Tu știi bine ce știi, motocicleta îmi pune un zâmbet pe față… am mers trei ani la raliuri alături de Claudiu David. Și, ca să înțelegi, bunicul din partea mamei a fost mecanic. Mama a învățat de la el și, da, l-a molipsit și pe tata. Sângele apă nu se face!

Ce-ți place și ce nu la o femeie?

Îmi plac frumusețea și inteligența. Îmi place să fie sportivă și activă. Îmi place să fie independentă. Și îmi place să fie femeie… în America am primit uneori priviri piezișe când țineam o ușă deschisă sau trăgeam un scaun, de parcă aș fi jignit. Cred că bărbații trebuie să fie cavaleri, iar femeile să păstreze o anumită sensibilitate (a nu se confunda cu slăbiciune).

Care este primul lucru pe care-l remarci când întâlnești o femeie?

Inteligența. Ochii.

Că tot se bate monedă pe egalitatea de gen, consideri că femeile trebuie să fie egale cu bărbații?

Absolut. Mi se pare absurd, noaptea minții ca o femeie să fie plătită mai puțin pentru aceeași muncă pe care o face un bărbat sau pentru aceleași competențe. Dar mai cred că suntem diferiți și că așa e firesc să fim. Cum ziceam și mai sus, eu chiar cred în anumite maniere și sensibilități. Așa am fost crescut.

Cum ai descrie o lume fără femei?

Imposibilă.

Și, la polul opus, cum ar fi o lume suprapopulată de femei?

La fel: imposibilă, dezechilibrată. Avem nevoie unii de alții. La fel de mult, chiar dacă în sensuri diferite.

Stresul își pune amprenta și pe tine, mai ales că ești implicat în atât de multe lucruri. Care sunt strategiile pentru a-i face față?

Refugiul în pasiuni. Practicarea lor. Și, mai ales, să avem mintea acolo unde suntem și noi. Să nu luăm cu noi acasă problemele de la serviciu. Și nici invers.

Ce carte ne-ai recomanda să citim?

Îmi vine în minte o carte fantastică, mai puțin cunoscută, scrisă de Peter Beagle: Ultima licornă. Da, s-a făcut un desen animat foarte interesant după ea, e și o baladă foarte frumoasă cu același nume, The Last Unicorn. A, și îmi mai vine una în gând, apropo de stres: Flux-psihologia fericirii, de Mihaly Csikszentmihalyi. Am primit-o de la o bună prietenă și m-

a fascinat.

Întrebări fulger

Care este valoarea care te definește?

Imaginația.

Care este gadgetul preferat, cel care-ți face viața mai ușoară?

Ooooof, smartphone-ul.

La ce n-ai renunța niciodată?

La muzică.

Gătești?

Fac un cheesecake criminal. Nu-ți zic și ce altceva, că mi se termină degetele de la o mână…

Locul preferat pentru vacanță?

Îmi plac și marea, și muntele. Frumos e să fie și cu oameni dragi.

 Citește și:
 Articol preluat din ediția de martie 2018 a revistei Femeia.
Text: Luminiţa Tăbăran
Foto: Daniel Ene

 

Comments

comments

Lasă un răspuns