Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Oana Donea: Usureaza suferinta, reda speranta

Oana Donea: Usureaza suferinta, reda speranta

 

„E surprinzător câte se pot face la domiciliu!“

După patru ani de muncă într-un ONG din acelaşi domeniu, a decis să înfiinţeze Serviciul Mobil de Îngrijire Paliativă, care se ocupă de bolnavi de cancer în Bucureşti şi pe o rază de 30 km în jur. Acum, lucrează alături de Luciana Negulescu, asistent medical, şi Alina Lazăr, asistent social. Cu Toyota lor micuţă şi roşie, bat drumurile toată ziua ca să facă mult mai bună viaţa bolnavilor de cancer. „E surprinzător cât de multe se pot face la domiciliu! Există acest miraj al perfuziilor despre care toată lumea îşi imaginează că este singura soluţie de tratament la domiciliu. Dar se pot face o mulţime de alte lucruri, începând cu informarea şi continuând cu prescrierea medicaţiei, organizarea tratamentului – pentru că, de cele mai multe ori, sunt foarte dezorganizaţi fiindcă, din disperare, oamenii fac lucruri pe care, în mod normal, nu le-ar face. În momentul în care cineva află că are cancer, începe o luptă; o dată cu boala şi apoi cu tratamentele citostatice, care sunt foarte toxice. În aceste situaţii, folclorul funcţionează minunat şi oamenii descoperă tot felul de leacuri, cum ar fi mirajul sucurilor naturale. Pe un stomac iritat şi o gură «prăjită» de tratamente, oamenii încep să bea conştiincios sucuri naturale de fructe, care îi pârjolesc şi mai tare. Dar ei aşa ştiu că e bine, «să ajuţi organismul să lupte». Pacienţii şi familia au nevoie să înţeleagă ce se întâmplă, pentru că este foarte dificil să duci o asemenea luptă şi să n-ai repere. Dar, căutând cu disperare miracolul, îşi neglijează viaţa de zi cu zi. Bun sau rău, timpul acesta face parte din viaţa lor!“, spune doctoriţa Donea cu ochii mari şi glasul pătrunzător. Firea ei veselă se ascunde în aceste momente sub halatul alb şi grav de specialist.

Contract cu statul? Nici o afacere!

Pe hârtie, încep programul la 8.30 şi-l termină după opt ore. În fapt, au luat-o mai de dimineaţă, pentru că aşa se recoltează probele pentru analize, şi au terminat mult mai târziu, fiindcă niciodată nu se ştie când sunt solicitate la o vizită neprogramată. Cea mai aglomerată zi a lor? Şase vizite, nici una sub o oră, pentru că nu poţi face treabă bună pe fugă. Când au hotărât provenienţa veniturilor din serviciile pe care le oferă, şi-au dat seama că n-ar face nici o afacere cu statul: „Ne-am făcut un calcul şi, ca să putem sta două ore la o vizită, banii de la Casa de Asigurări Sociale de Sănătate nu ar putea acoperi costurile. Aşa că veniturile sunt din serviciile prestate, care au un preţ mediu. Avem un sistem de vizite şi un sistem de abonamente. Dacă te bazezi pe banii de la CASS, există un ritm al vizitelor pe care trebuie să-l susţii. De exemplu, ar trebui ca la fiecare pacient să stăm 20 de minute ca să asigurăm funcţionarea serviciului. Or, să stăm 20 de minute este un fel de «să ne aflăm în treabă», adică să completăm nişte fişe.“ Anul trecut, au avut 150 de pacienţi în grijă. Plus donaţii din diverse surse binevoitoare. Nu-mi dau seama exact în ce bani se traduce asta pentru cele trei femei devotate, de aceea am şi întrebat: „Doamnă doctor, nu v-aţi gândit niciodată ce bani aţi fi făcut în sistemul privat ca oncolog?“ Doamna doctor ştie foarte bine ce a ales în viaţă şi nu regretă: „A, ba da! Dar mi s-au oferit şi posturi, chiar în afara ţării. Şi ce bani aş fi făcut acolo! Staţi aşa, că Elveţia nu e vreo clinică privată din România. Dar banii nu sunt totul. Nu mă înţelegeţi greşit, banii sunt foarte buni, este minunat să-i ai, dar vine un moment în care, când ai prea mulţi, ţi se denaturează puţin perspectiva. Din vârful grămezii de bani, lucrurile de jos se văd altfel: par mai mici, neînsemnate.“ Iar nevoile unor oameni precum bolnavii de cancer nu sunt deloc lucruri de trecut cu vederea. Dar numai cine s-a lovit de asta ştie ce înseamnă cu adevărat.

Când apelezi la SMIP?

Deocamdată, serviciul se ocupă doar cu tratamentul suportiv şi îngrijirea paliativă a bolnavilor de cancer, dat fiind că specializarea doamnei doctor Oana Donea este oncologie. Pacientul sau familia acestuia ar trebui să apeleze la aceste servicii încă din momentul diagnosticului. „Dacă ne cheamă foarte târziu, densitatea de nevoi este atât de mare, încât nu-ţi poţi face bine treaba, pentru că nu ajungi să le rezolvi pe toate. Reuşeşti să rezolvi doar ceea ce e la suprafaţă. Nici familia nu are timp să se adapteze la noua situaţie“, spune Oana Donea. Pentru mai multe informaţii despre acest serviciu, vizitează www.smip.ro!

 

Pe Oana Donea şi pe cele două colege ale sale din Serviciul Mobil de Îngrijire Paliativă (SMIP), le găseşti mai degrabă la telefon decât la birou, pentru că munca lor se petrece pe teren, la domiciliul bolnavilor de cancer pe care-i au în grijă. Nu mi-am închipuit nici o clipă că munca lor ar fi uşoară şi nici că s-au învăţat cu suferinţa odată cu trecerea timpului, iar când m-am întâlnit cu aceste femei, starea lor de spirit atât de curată şi deloc încărcată de emoţii apăsătoare m-a surprins cu totul. Această surpriză a fost, de fapt, o uşurare pentru mine; cred că aş fi plecat golită de energie de la întâlnirea cu ele dacă n-ar fi ştiut să-şi administreze atât de bine emoţiile şi dacă n-ar fi despărţit perfect munca de viaţa privată. Ce văd ochii acestor femei zi de zi, ele pot povesti mai departe, dar numai sufletele lor ştiu cu adevărat cum simt imaginile cu care se confruntă…

Prima injecţie cu morfină

Povestea doamnei doctor Oana Donea este simplă şi eficientă, ca a unei persoane care face toţi paşii necesari şi pe care o ajută şi destinul să intre pe cărarea vieţii ce-i era menită. „Pentru rezidenţiat, mi-am ales specialitatea oncologie şi l-am făcut la Institutul Oncologic din Bucureşti. După ce am terminat, ca medic specialist, în 1995, aşa s-a nimerit, ca postul meu de oncolog să fie în cadrul unui spital de bolnavi cronici: Sf. Luca. Aici, am constatat că oncologia este minunată. La nivel teoretic. Practic însă, persoanele bolnave aveau şi alte nevoi în afară de chimioterapie: probleme cu durerea, greaţă, vărsături, oboseală, povara bolii, lipsă de informaţie. Existau o mulţime de probleme în jurul bolii, nu neapărat pentru ce fusesem eu instruită să fac şi pentru ce mă pregătise rezidenţiatul. Era o situaţie nouă şi pentru mine, şi pentru colega cu care lucram pe secţia aceasta. Persoane cu boală avansată se prăpădeau sub ochii noştri şi eram încărcaţi de starea asta – te gândeai că poate mai era ceva ce n-ai făcut. Ne simţeam foarte nepregătiţi pentru situaţia asta.

Aşa că tânăra doctoriţă a început să citească despre tratamentele suportive, îngrijirea paliativă, alinarea simptomelor cancerului şi aşa a descoperit minunata morfină. „Morfină!? Cum să lucrezi cu morfină?! Asta se întâmpla în ’95 – în carte, părea să scrie că este un tratament foarte bun pentru durere şi noi nu aveam experienţă practică pentru asta. Am zis: «Dacă scrie în carte, hai să încercăm!» Nu am fost prima din România care a făcut asta, dar în Bucureşti, la momentul respectiv, nu aveam cui să cerem sfatul pentru aşa ceva. Pur şi simplu, am citit şi am încercat să vedem ce se obţine. Injectam un pic de morfină şi stăteam pe lângă pacient ca muştele în jurul borcanului cu miere, să vedem ce se întâmplă şi, surpriză, i-a fost foarte bine!“

A renunţat la oncologie

După frica iniţială, a urmat entuziasmul acestui succes, apoi a apărut dezamăgirea asociată efectelor secundare, iar, în cele din urmă, situaţia s-a stabilizat odată cu informaţiile şi experienţa acumulate prin practică şi conferinţe în domeniu. Cam pe atunci, Oana Donea a ajuns la concluzia că specialitatea ei medicală nu era ceea ce-şi dorea să practice în continuare: „Eu făceam două lucruri atunci: şi chimioterapie, şi tratament simptomatic. Aveam senzaţia că trebuie să mă hotărăsc la unul! Soţul meu este medic oncolog şi m-am poziţionat faţă de el puţin, ca să-mi dau seama ce să aleg. M-am întrebat: «Sunt un oncolog competitiv? Sau mai bine să-i lăsăm pe cei care lucrează în secţii cu potenţial curativ să facă lucrurile bine şi să mă ocup eu tot timpul de partea de îngrijire paliativă, de tratament suportiv, acolo unde este foarte multă nevoie de oameni şi unde sunt puţini care fac asta?» Şi am hotărât să merg pe cea din urmă.“

 


Lasă un răspuns

Sus