Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Rona Hartner: Cred ca menirea mea e sa ma inchin

Rona Hartner: Cred ca menirea mea e sa ma inchin

Fascinantă și imprevizibilă, cam așa putem defini personalitatea actriței Rona Hartner, care și-a construit cariera chiar în capitala culturii europene, orașul Paris.

Activitatea ei profesională este ceea ce ține de spiritul românesc împletit cu spiritul francez și caută în muzica fiecărei etnii ceva ce i se potrivește. Le îmbină magistral. A făcut școală germană la Institutul Hermann Oberth, studii de muzică și a urmat cursurile Academiei de Teatru şi Film din București. În 1996, regizorul francez Tony Gatlif o distribuie în filmul Gadjo dilo (Străinul nebun), care s-a filmat în România. Rolul din acest film a făcut-o cunoscută și i-a adus o mulțime de premii și distincții, cum ar fi premiul pentru cea mai buna actriţă, Leopardul de bronz sau Premiul special pentru interpretare la Festivalul Internațional de Film Locarno. Îmbină actoria cu dansul și muzica, vorbește româna, germana, engleza, franceza, spaniola, italiana și rromani. Aceasta este Rona Hartner.

Ți se spune „Tornada“. E doar un rol social sau este modul tău cotidian de a trăi?

E un fel de a trăi. Într-adevăr, sunt destul de surprinzătoare. Și am un fel de a lucra în avalanșă în anumite perioade, apoi, în altele, mai liniștit. Și întotdeauna în momentele liniștite, pentru că am nevoie și de acestea ca să mă regăsesc, pun la cale practic următoarea „tornadă“. Anul acesta, am pus la cale un nou proiect, cu noi compoziții, cu fanfară, pregătit să fie o bubuială – proiectul The Balkanik Gospel, pe care l-am făcut împreună cu Fanfara Zuralia. În Ajunul Crăciunului, va apărea discul cu piesele de pe acest album, realizat împreună cu „Gazeta Sporturilor“. Este un vis din copilărie să fac un disc de gospel. Și iată că visul meu se împlinește acum, la 41 de ani!

Dacă tot vorbim de roluri, ai făcut pe scenă rolul vieții tale sau încă îl aștepți?

Ăsta-i genul de răspuns pe care ți l-aș putea da la bătrânețe. Rolul din Gadjo dilo, pe care am avut șansa să-l fac și
să-l creez cu Tony Gatlif, mi-a dat posibilitatea să dansez, să cânt, să am un personaj care să mă facă să mă depășesc. Deși nu am nicio legătură cu această cultură rromani, rromii știu foarte bine că eu sunt nemțoaică la bază, am învățat despre ea foarte multe… Dar aștept în continuare propuneri curajoase. Sunt câțiva regizori care acum discern asupra unor roluri pe care să mi le dea și sper să se decidă cât mai repede. Eu cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu un mare talent artistic și actoricesc, dar m-am și format foarte mult, pentru că am întâlnit în viață oameni de excepţie care
m-au format şi cărora vreau să le mulțumesc: Sanda Manu, Olga Tudorache, Florian Pittiş, Adrian Pintea…

Că tot ai pomenit-o pe doamna Sanda Manu, înțeleg că te-a sunat să te felicite după ce l-ai imitat pe Taco la „Te cunosc de undeva!“…

Un telefon al doamnei Sanda Manu, la ora 11 noaptea, e ceva care te marchează. Eu îi dădusem un telefon în luna iulie, când am venit în țară, și i-am spus că aș vrea să ne vedem, pentru că nu am mai făcut-o de 20 de ani, din 1995. A rămas să ne întâlnim și mi-a zis atunci că-i place foarte mult ce fac la „Te cunosc de undeva!“ Dar să ia telefonul și să mă sune la ora 11 noaptea ca să-mi spună: „Sunt mândră că te-am cunoscut!“… Nici nu știam cum să reacționez. Pentru că eu am un respect foarte mare pentru maeștrii care au coborât de pe piedestalul lor și ne-au dat nouă cursuri.

Cât valorează, acum, pentru tine educația primită acasă și în școală?

Valorează enorm. Am avut baftă de profesori cu dăruire. Am făcut și Liceul German, unde am avut de-a face cu o școală foarte dură. Nu știu cum mai este acum, dar când m-am întors, după 20 de ani, în curtea școlii germane, la o agapă, am avut aproape o criză de angoasă. A fost o școală foarte dură, pentru că noi nu vorbeam germana acasă, dar aveam toate materiile în germană. Am avut 12 profesori particulari ca să pot supraviețui în școală.

Cânți cu patimă, iar pe scenă ești un melanj de Maria Tănase și Edith Piaf. Cum îți alegi piesele, ce te inspiră? Fiindcă orice cântec ai cânta e al tău!

În general, îmi compun piesele. De fapt, eu compun de la zece ani, dar la Liceul German o profesoară a vrut să-mi schimbe un refren. Am zis că nu mai semnez piesa, pentru că nu o mai consider a mea. Aveam deja personalitate. Odată ajunsă la Paris, fiind descă-tușată de toate astea, am început să compun foarte mult. Când am văzut că am succes și că mulți muzicieni de jazz vor să lucreze cu mine, am căpătat încredere. Însă mi-a plăcut foarte mult să cânt și piesele Mariei Tănase. Ea a cules un tezaur extraordinar și uite că muzica ei vorbește și azi!

Locuiești la Paris, capitala modei. Obișnuiești să mergi la prezentări de modă? Te îmbraci de la casele celebre pariziene?

De obicei, nu ratez niciun defileu când sunt la Paris. Și sunt invitată tot timpul. Lucrez cu mulți creatori. Când am fost nominalizată la César, am fost îmbrăcată de Lolita Lempicka, la Cannes – de Thierry Mugler, m-au contactat și mi-au propus colaborări. Coaforul Mod’s Hair a făcut pentru mine coafuri, peruci, împletituri pe care spuneau că doar eu pot să le port. Am purtat prima dată, în 1999, flori adevărate în păr, trandafiri, cale sau chiar ikebana. În România, puțini creatori m-au contactat. Aici am lucrat cu Doina Levintza.

Ce locuri frecventezi la Paris?

Mergeam foarte mult în cluburi, însă acum am o viață liniștită. Dar în Paris nu ești obligat să ieși la mondenități ca să fii implicat în viața artistică. Îmi place să ies la prezentări de modă, la premiere de film și de teatru, la acțiuni umanitare, la expoziții de pictură. Dar nu sunt genul care bate cluburile, nu sunt genul pasăre de noapte. Sunt pasăre de zi (râde).

Cum e lumea artistică franceză? Dar publicul francez?

Lumea artistică franceză este ermetică și e pe găști, ca peste tot, iar publicul francez este foarte exigent. Eu mi-am făcut un public. Am intuit de la început că publicul te categorisește imediat după alegerile artistice, că preferă să te vadă într-un film de autor artistic ratat decât într-unul comercial, de mare succes, dar fără substanță.

Ce te cheamă mereu la București?

Proiectele interesante. În ultimul timp, „Te cunosc de undeva!“. Cum să nu vin la așa ceva? Este genul de proiect care-mi place foarte mult, pentru că implică muzică, teatru și dans, dar și personaje care mă obligă să ies din toate cele pe care le cunosc. Sunt sigură că toate personajele astea mă vor schimba, îmi vor deschide niște portițe spre altceva, artistic vorbind.

Mergi deseori la biserică?

Aici cam puțin, pentru că am programul foarte încărcat, însă slujba de duminică este sigură. În Franța, încerc să ajung la biserică în fiecare zi. La o săptămână, am sau n-am ce spune, mă spovedesc. Harul lui Dumnezeu, pe care-l primesc prin iertarea preotului, mă ajută să merg mai departe. 

Să vorbim un pic și despre iubire. Mai crezi în acea întâlnire esențială care face fericită orice femeie?

(Râde.) Eu cred că, dacă mă voi îndrăgosti de cineva, trebuie să fiu foarte conștientă că persoana nu e Dumnezeu, că e un păcătos și că într-o zi mă va decepționa. Trebuie să fii realist și când ești de acord să trăiești cu o persoană imperfectă: o iubești pentru ceea ce este, nu pentru ce ți-ai dori să fie. Faza cu prințul pe cal alb merge doar până pe la 18 ani (râde). Dacă mai crezi în asta și la 40 de ani, ești complet imatur.

Ai coșmaruri?

Nu. Doar uneori, dacă mănânc ceva mai greu, poate am un vis ciudat.

Speranțe?

Să devin o sfântă.

Ce te împlinește?

Rugăciunea. Cred că menirea mea e să mă închin.

Citește și: Rona Hartner: Talentul fără muncă nu duce nicăieri

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.46/20.11.2014

Autor:  Ivana Iancu

Sursa foto: Mihai Stetcu (Antena 1)


Lasă un răspuns

Sus