Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Rona Hartner: Talentul fără muncă nu duce nicăieri

Rona Hartner: Talentul fără muncă nu duce nicăieri

Este o femeie frumoasă, vulcanică, crede în poveștile de dragoste. A plecat din țară pentru a-și urma visul, dar asta nu înseamnă că nu s-ar întoarce definitiv în România. Rona Hartner, concurentă la emisiunea Te cunosc de undeva difuzată de Antena 1, și-a deschis sufletul pentru cititoarele revistei Femeia.

Joci teatru, ești actriță, dansezi și pictezi. De la cine ai moștenit talentul? Fiica ta îți calcă pe urme?

Cred că important în formarea mea a fost și faptul că, deși sunt născută la București, am crescut la țară. Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, era o femeie cu foarte multă poftă de viață, care se bucura și trăia cu un mare curaj tot ceea ce îi oferea viaţa. Cred că pofta asta de viață și felul de a mă implica, ce poate fi numit, într-un fel, talent, îl am de la bunica Elvira, din zona aceea a Olteniței. De asemenea, părinții mei au fost pictori și au făcut teatru. Tata, neamț fiind, a fost acceptat la Teatrul Evreiesc, unde a și profesat câțiva ani. A avut și un grup de muzică swing, iar mama a fost dirijor de corală. Așadar, părinții mei au pictat, au profesat teatru și au făcut și muzică, iar noi, copiii, am trăit într-un mediu artistic. La noi în casă arta era la loc de cinste. 

Cred însă că talentul fără muncă nu duce nicăieri. Părinții ne-au studiat pe parcursul anilor. Aveau chiar o carte cu replicile noastre cele mai reușite. Au pus pentru fiecare dintre noi – suntem trei frați – câte 12 profesori care să ne mediteze. Ne-au ținut sub lupă, pentru că au avut pasiunea de a fi părinți. Au fost părinții ideali și sunt în continuare, mama mea este alături de sora mea, iar tatăl meu este alături de mine, la Paris, dar acum va sta un pic în România, ca să scrie o lucrare despre originea latinității noastre. Tata are și 25 de invenții în domeniul electronicii. Pe unele le-am brevetat la Paris, pentru că aici nu a avut recunoaștere… Așadar, părinții au rămas foarte apropiați de noi. Și, cum spuneam, cred că talentul vine din familie. Și, da, fetița mea mă moștenește în privința talentului, dar îl moștenește și pe tatăl ei.

De ce muzică gospel?

Pentru că din copilărie am visat să fac odată un disc cu muzică gospel și iată că visul mi se împlinește acum, la 41 de ani. Eu cânt de multă vreme muzică religioasă. Am cântat tot timpul în corul Catedralei Sf. Iosif, dar și în cel al Comunității Catolice Emanuel. De ani de zile fac parte din comunitatea catolică Emanuel și sunt consacrată la „Sfânta inimă a lui Iisus“ în Montmartre, ca laic. Tot ceea ce apare pe „The Balkanic Gospel“, album pe care l-am făcut împreună cu Fanfara Zuralia, e muzică religioasă, pe care am făcut-o după Psalmi.

De ce ești mai cunoscută în străinătate decât aici, în țara în care te-ai născut?

Pentru că filmele mele au fost distribuite acolo. Am ajuns în Franța pe valul filmului Gadjo Dilo, am mai făcut acolo 20 de filme, 12 albume, am jucat în piese de teatru și în opere precum Carmen. De aceea sunt mai cunoscută în Franța. Acolo am și un public care mă urmează peste tot. Sunt festivaluri la care am fost programată cu câte cinci proiecte diferite, pentru că publicul este dornic să mă vadă mereu cu noutăți. Cunosc Franța mult mai bine decât România, cu toate că am avut șansa ca, înainte de a pleca din țară, în 1995, să fac un turneu cu trupa lui Dan Puric, din teatru în teatru, prin toată România.

Pentru rolul din Străinul nebun (în original Gadjo Dilo) ai primit o nominalizare la premiul César. A fost acesta cel mai bun rol al tău?

Am luat în unanimitate Leopardul de Bronz, singurul premiu de interpretare la Festivalul filmului de la Locarno, un festival de clasa A, ca și cel de la Veneția. A fost o competiție foarte puternică, iar noi am avut aplauze la scenă deschisă 12 minute neîntrerupt. A fost un moment de mare emoție. Apoi am luat premiul de cea mai bună actriță europeană, la Festivalul de Film de la Bruxelles, premiul de interpretare la Festivalul Filmului din Uruguay, „Zâmbetul din Est“, apoi am luat premiul de cea mai bună actriță din Franța. Am fost nominalizată pentru César, dar acolo e cam pe găști, nu cred că voi avea niciodată Césarul. Am fost propuși și pentru Oscar – când am luat premiul Americii la Festivalul de film din Montreal, directorul festivalului ne-a propus pentru Oscar, am scrisoarea acasă, el făcând parte dintre membrii Academiei Americane de Film –, dar, pe vremea aceea, filmul nu fusese lansat în țară. Iar în țară n-a putut fi lansat din cauza pirateriei. De problema asta mă lovesc și astăzi în România, în ceea ce privește discurile mele. În Franța avem un alt sistem, trăim bine din drepturi de autor. Eu am 44 de compoziții și foarte mulți bani îmi vin din drepturi de autor. Iar Gadjo Dilo a avut sclipire din toate punctele de vedere, este filmul meu de căpătâi deocamdată.

Crezi în dragoste la prima vedere?

Cred în dragoste la prima vedere, de aceea am rămas la Paris. Dar mă feresc de dragostea la prima vedere, pentru că sunt genul setat să se îndrăgostească la prima vedere. Dacă, atunci când văd un bărbat, simt că „el este“, acel bărbat vine către mine într-o jumătate de oră.  Electricitatea aceea se transmite aproape instantaneu.

Ce remarci prima dată la un bărbat? Cum ar trebui să te cucerească?

Prima dată remarc privirea și buzele. Ca să mă cucerească, ar trebui să știe să danseze. Iar dacă nu știe, măcar să vrea să învețe. Am părăsit un logodnic pentru că n-a mai vrut să danseze. Și cu soțul meu m-am căsătorit  pentru că am dansat împreună. Când n-am mai dansat împreună, ne-am despărțit. În ultima noastră zi împreună, am dansat un ultim dans… Era un dans vesel, dar noi aveam lacrimi în ochi, pentru că știam că ne despărțim.

Ai împlinit 40 de ani. A fost un prag dificil de trecut?

Deloc. Nici nu-mi dau seama că am 41 de ani. Simt că aș avea 33 de ani, vârsta lui Hristos. Iar dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că nu i-am pierdut degeaba.

Ți-ai dorit ceva foarte mult până în prezent și nu ai realizat? Ai vreun regret?

Mi-am dorit, într-adevăr, să fiu actriță la Teatrul Național din București. Mi-am mai dorit să fiu președintele țării, ministrul Culturii sau primarul Bucureștiului, ca să fac ceva pentru orașul ăsta, pentru că mă doare sufletul să văd în ce hal e. Mi-aș dori să fiu respectată mai mult în lumea cinemaului.  În perioada asta, am o vocație foarte mare pentru cântat și am s-o exploatez. Iar filmele vor veni poate atunci când voi intra într-un șablon de vârstă. Pentru că foarte multe roluri  mi se propun, dar mi se spune că nu arăt de 40 de ani.  Eu acum fac un film pe an. Pentru mine e puțin, pentru că, de obicei, fac trei filme pe an. Dar e o perioadă de tranziție și profit de ea ca să mă dedic muzicii și teatrului.

Cum te răsfeti?

La salon. Și sunt răsfățată de Dumnezeu. Am donat garderoba mea și de atunci mă simt răsfățată foarte mult de creatorii de modă. De asemenea, sunt într-un parteneriat cu o mașinuță. Mă bucur, pentru că, astfel, cu banii pe care-i câștig, pot să fac bine în jurul meu.

Te deranjează bârfele?

Da. Bârfele fac rău oriunde, în familie, în prietenii, în societate, în biserică. Bârfele, calomnia fac foarte mult rău, care, uneori, nu mai poate fi reparat niciodată. Bârfa te distruge pe viață. Știu oameni care au pierdut tot din cauza unor bârfe. Eu am văzut ce mi-a făcut o bârfă nefondată, câți ani am fost în întuneric în România din cauza acelei bârfe, acelei calomnii. O bârfă distruge tot.

Se spune că de la iubire la ură este un singur pas distanță. Ai făcut acest pas?

Da, dar am cerut să fac rugăciuni speciale de tăiere a legăturilor de ură, pentru că, după ce divorțezi, poți să vezi eșecul în așa fel încât să transformi totul în ură. Iar asta nu-i o soluție. Dacă nu mai iubești o persoană, trebuie să-i mărturisești asta într-un fel mai direct, să-i spui adevărul…

Te-ai gândit să te întorci în România definitiv?

M-aș întoarce în România, dar aș păstra colaborările cu Franța. Nu mă deranjează deloc ideea de a mă întoarce, mai ales că fiica mea este foarte încântată de British School, unde am înscris-o aici, și de acest sistem de învățământ. Sunt multe care îmi plac și care s-au schimbat pozitiv în România și pentru asta m-aș întoarce. Îmi plac și emisiunile care se fac acum la noi. Și mi-aș dori să joc aici și în seriale.

Poți să faci o comparație între românce și franțuzoaice? Sunt mai frumoase ale noastre?

Normal că româncele sunt mai frumoase. Sunt mult mai elegante și mai distinse.

Cu ce actor/cântăreț ți-ar placea să formezi un cuplu pe ecran/scenă?

Cu domnul Victor Rebengiuc mi-ar plăcea să mă întâlnesc pe ecran sau pe scenă. Aș avea ce învăța de la dumnealui.

Articol preluat din ediția de decembrie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Mariana Fătulescu

Sursa foto: PR Antena 1


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus