Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Silviu Biriș: Munca de actor este o bucurie

Silviu Biriș: Munca de actor este o bucurie

Silviu Biriș este un actor nepereche din generația sa. A reușit să îmbrățișeze stilul clasic al teatrului românesc, despre care vorbește cu respect, recunoscându-și apartenența la valoare și seriozitate, dar a știut și să deschidă ușa noului val al showbizului, cântând, dansând, moderând emisiuni TV, fără a face rabat la profesionalism. 

O simplă căutare pe net ne oferă un palmares artistic bogat al actorului. Eu îl prefer în rolurile dramatice, nu doar în cele comice. Are roluri care îi permit să valorifice trăiri și destine, în Egoistul, Sinucigașul, Înșir’te mărgărite, Idolul și Ion Anapoda, Bârfe, zvonuri și minciuni, pe scena Teatrului Național Bucu­rești „Ion Luca Caragiale”, sau în My Fair Lady, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești.  A jucat încă de la începutul carierei în lungmetraje, iar de curând, a lucrat, sub „bagheta” regizorului Serge Celibidache, în filmul Octav

În rest, ce poți spune despre un actor care trăiește cu bucurie clipa nu doar pe scenă, ci și în viața privată, alături de familie, și care continuă să viseze? Că merită să-l cunoști.

Aș vrea să încerci un „portret al actorului de teatru român“ în contemporaneitate.

Tenace, atent și cât se poate de viu. Sensibil, familist și cât se poate de selectiv cu ceea ce i se propune. Un om normal pentru unii și anormal pentru alții, într-o normalitate atipică. Un personaj vremelnic pe marea scenă a lumii. 

Încă din studenție ai avut șansa unor profesori, regizori, poate mentori, care ți-au apreciat talentul. Care sunt oamenii care ți-au arătat calea în carieră?

Într-o ordine cronologică: dna Tamara Pitei, regizorul de film Andrei Blaier, regizorul de teatru Horea Popescu, actorul Ion Pavlescu, dl Alexandru Repan, genialul meu profesor Ion Cojar, dna Adriana Popovici, dl Dan Puric, dl Dinu Săraru, maestrul Radu Beligan, dl Ion Caramitru, dl Dan Tudor, dna Alice Barb și dl Felix Alexa. Ei au „pariat” de fiecare dată pe mine și cred că au câștigat.

Cât cântărește talentul în cariera unui actor? Dar aspectul și charisma?

Se pare că, de voie sau de nevoie, am reușit să nu trec neobservat. Și asta, mulțumită talanților pe care i-am primit și pe care i-am cultivat. Datorită lor am fost solicitat și promovat în roluri complexe, în partituri teatrale ce solicitau și aptitudini muzicale ori de dans, în emisiuni de televiziune și de divertisment, spectacole sau concerte.  În ceea ce privește aspectul, acesta reprezintă probabil respectul pe care îl acorzi celor din jur. Cât despre charismă, nu am conștientizat prezența ei. Mi s-a spus că dețin așa ceva, iar dacă este cu adevărat, mulțumesc! Charisma este probabil acel „je ne sais quoi” ce te deosebește de alții.

Cât de importantă sau de apăsătoare poate fi moștenirea artistică de familie?

E importantă, pentru că știu de unde îmi trag rădăcinile artistice. Și nu e deloc apăsătoare, întrucât, din fericire, nu am concurat decât cu mine însumi. N-am vrut să devin nici ca tata, nici ca mama, nici ca mătușa. Nici n-aveam cum!

Cât de dificil e procesul de creare a unui personaj și cât se modifică de-a lungul reprezentațiilor unui spectacol?

Procesul e dificil atunci când nu ești bine distribuit într-un rol. Sau atunci când regizorul nu știe să te conducă spre personaj. Altfel, munca de actor este o bucurie. Abia aștepți repe­tiția de mâine. Există și momentele de așa-zisă criză artistică, pe care un regizor bun știe să ți le provoace sau să le gestioneze în așa fel încât să te motiveze în lucrul cu tine însuți. Dacă o depășești într-un mod autentic și constructiv, te acoperi de succes. Spectacolul este un organism viu, iar personajul este parte din el. De la spectacol la spectacol, el se poate îmbogăți. Cu o condiție: să nu faci concesie facilului.

Cum ai dobândit statutul de actor al Teatrului Național din București?

Prin concurs. De fapt, chiar prin două concursuri. Primul a fost de angajare pe postul de actor debutant, în anul 1997, cu o concurență, pot spune, chiar acerbă. Iar cel de-al doilea, prin 2001, un concurs de reevaluare, foarte dur. Mai aveam puțin și recitam și din cartea de telefoane și spuneam și ce lapte am supt de la mama. Au vrut să mă umilească, dar n-au reușit. Pentru că am avut acolo un Înger Păzitor care nu i-a lăsat să-mi facă rău! 

Crezi că teatrul ar trebui „să coboare în stradă“ pentru a-și câștiga publicul?

Demersul cultural de orice fel se află în acest moment într-o dinamică nedorită de artiști, dar și de publicul de spectacol cult. Din păcate, mass-media promovează poate mai mult ca niciodată nonvaloarea și diletantismul. Va fi, cu siguranță, și vina noastră dacă ne vom îndepărta de deontologie și ne vom transforma spectatorii în consumatori de popcorn și băuturi de la dozator, ajungând să nu mai facă diferența între sălile de teatru și sălile de cinema de la mall (no
offense!).
Locul actorului e sus pe scenă, în teatru. Un loc câștigat cu multă trudă de generațiile predecesoare, pe care trebuie să-l păstrăm cu recunoștință și demnitate.

Ori de câte ori ești întrebat, vorbești despre copilăria fericită pe care ai avut-o. E important ce adunăm atunci?

Cel mai important. Cei șapte ani de acasă nu înseamnă numai educația unui copil. Înseamnă și libertatea interioară a acestuia și un mediu înconjurător sănătos. Poți să-l înveți să folosească exemplar cuțitul și furculița sau să cânte ca o privighetoare, dar, dacă anturajul sau cadrul familial sunt precare, atunci e degeaba! Sădește în copii armonie și iubire și atunci ai șansa să devină Oameni!

Ce fel de licean ai fost? Corigențe ai avut? Ai fost într-o trupă de teatru? 

Un licean gras! Dar ambițios, pentru că, în clasa a XI-a, am reușit să slăbesc peste 15 kg și să ajung la o greutate potrivită cu vârsta și înălțimea. Nu am avut corigențe. Am avut note destul de bune. Mi-a plăcut școala pentru că am avut parte de profesori buni și pentru că am conștientizat importanța ei. Am fost un licean destul de timid, iar când am hotărât să devin actor, acest lucru i-a uimit pe toți. Se întâmpla chiar în ultimul trimestru din clasa a XII-a, înainte de bacalaureat. Contractasem deja  „microbul“, la cursurile de teatru de la Palatul Copiilor din București.

Ai vrut dintotdeauna să fii actor?

Nu chiar. În copilărie, îmi plăcea să fiu admirat de cei din jur. Și chiar ceream un anumit tip de atenție artistică, pentru că știam că asta îi va bucura pe adulți. Bunicii din partea mamei obișnuiau să mă urce pe câte un scaun și acolo, cocoțat ca pe o mică scenă, dădeam drumul întregului repertoriu de cântece și poezii învățate la grădiniță. Și, crede-mă, erau câteva zeci! Un fel de one-little-man-show! Lucru destul de obișnuit pentru copiii de grădiniță. Acest obicei a dispărut pentru o perioadă destul de lungă, ocupându-mi timpul cu școala, sportul, lectura, activitățile casnice sau cu frații mai mici. Ca apoi, de la vârsta de 17 ani și un pic, să nu-mi mai dea pace. Iar ceea ce a urmat ați observat.

Trăim un declin al unui anumit gen de cultură. Cât de utilă ți-a fost cartea?

Pot spune vitală. În anii de școală generală și de liceu, era cea mai sănătoasă evadare dintr-un orizont comunist, cenu­șiu. Citeam atât de mult, încât ai mei, de teamă să nu-mi afecteze vederea, îmi stingeau noaptea lumina din cameră, dar eu continuam lectura la lumina lanternei, sub pătură. Am și acum în nări mirosul de hârtie proaspăt tipărită de la biblioteca școlii sau de la cea din cartier. Când mergeam să împrumut o carte, în acea clădire superbă și elegantă ce găzduia biblioteca „Alexandru Odobescu”, era o sărbătoare! Am avut o copilărie fericită datorită cărților.

Ce descoperi în turneele din străinătate?

Am avut șansa să joc sau să concertez și în fața publicului autohton al țării respective, dar mai ales în fața publicului din diaspora. Și unul, și celălalt te răsplătesc cu aplauzele și recunoștința lor. Însă publicul format din românii plecați din țară te impresionează până la lacrimi. Dorul de casă, de limba maternă, poate și faptul că te văd pe tine, unul dintre artiștii îndrăgiți de ei, explică entuziasmul celor din sală. Ce cuvânt dulce și frumos: dor! Cu adevărat emoționant.

Cum e lumea ta dincolo de scenă?

Aceeași ca a oricărui român de rând. Cu bucuriile sau dezamăgirile unei vieți trecătoare, dorind să mi-o înfrumusețez cât se poate. În primul rând, propunându-mi să mă înconjor de oameni excepționali sau măcar valoroși. Să știu exact atât cât e nevoie, ca să las loc de cât mai puține gânduri întunecate. Nimic spectaculos și totuși minunat.

Cum e rolul de tată? Vezi în evoluția vreunuia dintre copiii tăi un viitor actor?

Cu acest rol nu te joci! Îl faci bine sau nu. Există o singură reprezentație. Trebuie să fii pregătit permanent pentru mai tânărul tău „partener de scenă”. Să fii atent la replici sau situații neprevăzute, să ai plămânii tari, ficatul bun și capul pe umeri. Să înveți să-l ierți și să ai mai ales răbdare. Încă nu știu care dintre copii mă va surprinde cu vreo decizie artistică, pentru că sunt încă foarte tineri. Dar atât fata, cât și băiatul dau semne clare de foarte buni cântăreți, dansatori, cu mult farmec și umor. Asta, pentru că seamănă cu mama lor.

Nu te-am văzut niciodată așa de emoțio­nat ca în culise, lângă copiii tăi, care te urmăriseră în spectacolul «Înșir’te mărgărite». Ține de firesc?

Pentru că sunt cei mai sinceri critici ai mei. În general, copiii sunt cel mai aproape de adevăr și de starea pură a creației. Pentru ei e simplu. Le place sau nu le place. Ai mei sunt un pic mai șmecheri. Mă felicită pe bucăți. Greu scot câte o vorbă de la ei. La început, nu zic nimic și apoi încep să-ți toarne aprecierile. Însă, dacă m-au văzut făcând ceva excepțional, sunt ciorchine pe mine.

Ești împăcat cu tine?

Aproape împăcat.

Știi să gătești?

Nu știu, dar mă prefac că știu. Îmi place să bucătăresc câte un mic dejun copios sau vreo specialitate culinară pentru copiii mei. Încercăm să mâncăm cât mai sănătos, deși acest lucru a devenit o utopie în ultimii ani.

Cât de mult te preocupă aspectul? Practici sport? Ești atent la alimentație?

Caut haine doar dacă am nevoie de vreo ținută anume. Aspectul e important în aparițiile mele, mai ales când particip la evenimente, spectacole sau concerte pe care le prezint. Te expui în mod evident și ești privit de sus până jos. Totuși, nimic care să epateze. Discret și chic, dacă se poate. Sunt adeptul ținutelor clasice, black-tie. Așa cum spunea și  Adina Buzatu, un bărbat e suficient să aibă un costum, un pantalon și un sacou pe care să știe cum să le combine cu gust. În rest, inspirație. Practic și acum sport. În copilărie am prins gustul înotului și al fitnessului. Dar, din când în când, încing și o partidă de baschet cu fiul meu. Încerc să mănânc cât mai puțin și mai simplu. Greu, dar nu imposibil.

Visezi, așa, din când în când?

Daaaaa! Cu ochii larg deschiși. Și știi ce e minunat? Că am fost binecuvântat: cele mai multe dintre visurile mele s-au împlinit. Mulțumesc!

Ai putea convinge publicul, într-o frază, să vină cât mai des în sala de spectacol?

M-a întrebat odată o prietenă după un interviu, dacă mai am încredere în oameni. Și i-am răspuns: de asta sunt aici!   Așa că vă spun: de asta urc pe scenă. Pentru că am încredere în dvs. și pentru că fără dvs., publicul, spectacolul nu se ține, nu există, nu se joacă.

Citește și:

Marius Vintilă: Fac o emisiune după chipul și asemănarea mea

Bursucu: Râsul nu îngrașă niciodată, ci doar destinde

Mugur Mihăescu: Nu cred că există oameni cărora nu le place să râdă

Articol preluat din ediția de iulie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Ivana Iancu

Foto: PR


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus