Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Simona Maierean: Cu viteza gandului

Simona Maierean: Cu viteza gandului

La 25 de ani, în 2009, Simona Maierean pilota pentru prima dată, singură-singurică, un MIG 21 Lancer, avion capabil să depăşească viteza sunetului, adică vreo 340 m/s. Cinci ani mai târziu, am rugat-o să lanseze, către un cer cam tulbure, un avion de hârtie, meşterit cu ajutorul unui tutorial de pe You Tube. A acceptat, cu un seducător melanj de grație şi feminitate.

Ploua infernal şi vremea nu iubea ideea mea de şedinţă foto în aer liber şi cald de vară. Urma să o cunosc pe prima femeie pilot de supersonic din România şi mi-aş fi dorit un decor deschis, undeva sub un cer senin, în ale cărui înălţimi albastre se aventurează de atâtea ori cu pasiune de profesionist (şi curaj nebun, dacă e să mă întrebaţi pe mine) cea pe care o invitasem la făcut poze şi mărturisiri.

Deşi afară turna cu găleata, m-am apucat să fac supersonice din foi A4, cu gândul să-mi cocoţ personajul pe terasa clădirii în care lucrez. Nu puteam, nu voiam să renunţ la planurile mele şi m-am rugat de cer să se oprească un pic din plâns, să prindem şi noi măcar o jumătate de oră de shooting liniştit. Cerul m-a ascultat, iar Simona a fost încântată, pentru că, mi-a spus, adoră avioanele din hârtie!

De la omletă la zbor

S-a născut în Comăneşti, un sat de lângă Suceava, într-o familie ale cărei preocupări n-aveau nici cea mai firavă legătură cu domeniul aviaţiei. Totuşi, de mică a ştiut că vrea să zboare. Ăsta era răspunsul pe care-l dădea cel mai des la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?“, deşi, „neoficial“, cu trecerea timpului, a prins drag şi de îndeletniciri mai… domestice. „Gândul că vreau să zbor l-am lăsat deoparte după ce am mai crescut. Ne adunam mai mulţi copii şi ne jucam cu tot ce prindeam, făceam inclusiv omletă din ouă şi nisip!“, îmi mărturisește amuzată.

Apucăturile de masterchef ciudat au fost abandonate însă rapid pentru un mai vechi şi nobil vis, aşa că, după terminarea Colegiului Naţional Petru Rareş din Suceava, a dat admitere la Academia Forţelor Aeriene Henri Coandă din Braşov. Pe care a absolvit-o cu brio în 2007, după care şi-a sedimentat cunoştinţele cu ajutorul unor cursuri postuniversitare.

Într-o lume a bărbaţilor

A zburat pentru prima oară în 2004, pe un avion Iak 52, fără teamă, doar cu dorinţa de a-şi confirma că între vis şi realitate nu-s diferenţe capabile s-o dezamăgească. „Aşteptam primul zbor cu nerăbdare; pe de-o parte, pentru că nu mai zburasem niciodată până atunci, iar pe de alta, pentru că voiam să ştiu dacă era totul în mintea şi în inima mea sau era chiar realitatea. A fost momentul care mi-a confirmat că sunt pe drumul meu. Eram foarte, foarte entuziasmată.“

Simona arată ca un fotomodel – e înaltă, suplă, foarte frumoasă – şi cu tot acest arsenal de feminitate a pătruns şi a reuşit într-o lume dură, masculină. Au ajutat-o voinţa şi lipsa temerilor de orice fel, spune ea, dar şi tenacitatea şi o tărie de caracter care-i răzbate prin toţi porii, completez eu.

„În ultimii doi ani de liceu, am început să mă gândesc serios la ce vreau să fac şi răspunsul mi-a venit. Nu m-am gândit nici o clipă că în această meserie predomină bărbaţii. Ştiam doar că îmi doream să fiu pilot şi că trebuia neapărat să încerc.“

„Decolarea este opţională, aterizarea e obligatorie“

Îmi spune că acum zboară pe un C-27J Spartan cu firescul cu care eu afirm că mă urc la volanul maşinii mele mici. Şi, după ce îi mărturisesc că mi-e tare frică în avion şi că tresar la fiecare turbulenţă, aud din nou, a nu ştiu câta oară, că, din punct de vedere statistic, e mai periculos ce fac eu decât ce face ea. Îi cer un sfat liniştitor, de specialist şi, înainte de argumente concrete şi imbatabile, îmi oferă cea mai frumoasă explicaţie pe care mi-a fost dat să o aud vreodată: „Oricât de mohorât sau înnorat ar fi afară, acolo sus este întotdeauna soarele, viaţa având parcă o altă dimensiune. Practic vorbind, dacă avem în față perspectiva unui drum de două, trei mii de kilometri, gândește-te ce înseamnă să petreci 3-4 zile la volan, cu riscurile pe care le presupune o astfel de călătorie. Statistic, avionul rămâne cel mai sigur mijloc de transport.“

De când zboară, n-a avut incidente grave, nimic serios care să-i răpească plăcerea drumului de aer dintre decolare şi aterizare, manevre-cheie ale meseriei de pilot, pe care mi le descrie cu umor înţelept: „Decolarea este opţională, aterizarea e obligatorie. Ca tehnică de pilotaj, munceşti mai mult ca să înveţi aterizarea“.

Mereu la înălţime

Simona păstrează un nor de mister când vine vorba despre viaţa ei personală, însă recunoaşte că un parte-ner de suflet potrivit îi poate oferi confortul necesar pentru o viaţă de familie armonioasă, care să nu implice renunţarea la meseria ei. Are admiratori care-i acceptă tinereţea şi frumuseţea în contextul unei activităţi atipice pentru o femeie, iar pe cei care se întâmplă să n-o ia în serios îi ignoră mereu cu eleganţă. „Situaţiile de genul acesta se pot rezolva dând dovadă de profesionalism. În definitiv, în meseria aceasta, înveţi pentru tine (tu eşti acolo sus cu avionul şi trebuie să ştii ce să faci), nu ca să le demonstrezi celor din jur cât de multe ştii.“

În timpul liber, se antrenează ca să se menţină în formă fizică bună, merge mult pe jos („Simt că trece viaţa pe lângă mine dacă merg cu autobuzul prin București“) şi fuge tot către înălţimi, adică la munte. „Muntele e un loc special pentru mine. Să fac parte din acel peisaj îmi dă o energie anume, care mă face să merg mai departe.“

După atâtea visuri îndrăzneţe devenite realitate, ar mai fi vreunul de împlinit? Doar să fie sănătoasă. Şi să ştie mereu, cu exactitate care îi este drumul spre împlinire – fie el pe pământ sau prin aer.

Articol preluat din ediția de august 2014 a revistei Femeia.

Autor: Alina Grozea

Sursa foto: Vlad Stănescu

Machiaj: Luminița Tăbăran    

Coafură: Cătălin Trifu//Gett’s Artistic Team


Lasă un răspuns

Sus