Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Tania Popa: Am o încredere oarbă în oameni

Tania Popa: Am o încredere oarbă în oameni

Am stat de vorbă cu actrița Tania Popa în culisele Teatrului Național București, înainte de spectacolul „Cinci femei în tranziție“. Simplu, deschis, sincer – așa a fost dialogul cu această doamnă a teatrului românesc.

O experiență inedită este întâlnirea cu ea. Este un ghem de energie și bună dispoziție, râde mult, dar din când în când în ochii ei strălucește o lacrimă.

Este împlinită, fericită și parcă ar vrea să contamineze pe toată lumea cu râsul ei unic. Considerată un fenomen al generației sale, încă din facultate, actrița Tania Popa nu a dezamăgit. Cum ea însăși spunea, dacă în acest moment s-ar retrage de pe scena teatrului, CV-ul ei este impresionant.

A lucrat cu regizori mari în pelicule de referință pentru filmografia românească, „Balanța“ lui Lucian Pintilie, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, în regia lui Cristian Mungiu, dar și cu Malvina Urșieanu, Andrei Blaier și Sergiu Prodan.

În teatru a trecut de la Julieta la Zoe și Didina Mazu, de la Sânziana la Natașa. Zeci de roluri, zeci de ipostaze, aceeași Tania Popa. O puteți vedea în această stagiune pe scena Teatrului Național București în spectacolele „Cinci femei în tranziție”, „Magic Național”, „Sinucigașul” și „Terorism”. De asemenea, Tania este protagonista spectacolului „Fata din curcubeu“ – one-woman show de Lia Bugnar.

Fără doar și poate, într-o lume obsedată de imagine, actoria este o poartă spre notorietate. Este o profesie grea?

Depinde din ce parte o privim. Este foarte grea fiindcă noi, actorii, trebuie sa fim impecabili pe scenă, indiferent de ceea ce ni se întâmplă în viața personală.

Am avut situații când mi-a venit să urlu de durere… tatăl meu murise, eram la înmormântare la Căușeni, în Republica Moldova, era vară și aveam un turneu în Italia de unde trebuia să plec apoi în Maroc. Acolo trebuia să întâlnesc cu clasa mea de la Institutul de Teatru și cu domnul profesor Grigore Gonța, pentru un alt turneu. Toată lumea era agitată. Aveam roluri principale. Și mă sunau să întrebe „cât mai ține, nu se mai termină, cât ține înmormântarea aia la voi?“ Și am plecat în Italia, am jucat Ismena în spectacolul Antigona și aveam replici în care plângeam moartea tatălui meu pe scenă. Mi se sfâșia sufletul, dar jucam. Apoi am plecat în Maroc, unde am jucat într-o comedie burlescă în care aveam rolul principal, pentru care am și luat premiul pentru cea mai bună actriță în festivalul acela. Era… la câteva zile după moartea tatălui meu. De durere, cred că am dat tot ceea ce puteam pe scenă. 

Dintre atâtea meserii și profesii, de ce ai ales tocmai teatrul?

N-am ales. A fost o întâmplare. N-aveam prea multă minte atunci. Terminasem zece clase la Căușeni și, cum eram leneșă din fire, am luat facultățile prin eliminare. De fapt, mi-aș fi dorit să fac design vestimentar, dar singura facultate de acest gen la care puteam ajunge pe atunci era la Sankt Petersburg. Era foarte departe, iar eu proveneam dintr-o familie modestă, nu puteam să ajung acolo nicicum.

Așa că, prin eliminare, am ales să urmez cursurile Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. Mi-am făcut eu socoteala cam așa: „poezii mai știam, mai învăț câteva din Eminescu, la cântat mă descurcam“, inconștiență totală. Nu știam eu prea bine ce e improvizația, dar mă gândeam că voi descurca. Așa îmi făcusem socoteala acasă. Fiindcă terminasem școala cu medalie, puteam să intru doar dacă luam notă mare la actorie. „Simplu“, gândeam eu. Am avut șansa că în acel an s-a făcut primul schimb de studenți între facultățile de teatru din București și Chișinău. La examen a fost și profesorul Florin Zamfirescu, care m-a remarcat. Dacă nu era el, nu știu ce ar fi fost cu viața și cariera mea…

Ce te-a surprins când ai venit la București?

Până vin la București, am locuit la Căușeni, un orășel de provincie, și nu fusesem pe nicăieri. Abia înainte de clasa a X-a am fost într-o excursie în Germania. Și am venit singură la București… eram convinsă vin într-o țară străină, a cărei limbă nu o cunosc. Acasă vorbeam limba moldovenească, habar n-aveam de limba română. Noi nu știam că suntem același popor. Asta am aflat aici. Pentru mine a fost șocant, eram fascinată… Înțelegeam foarte bine română, deși vocabularul meu era foarte sărac. După câteva luni, mi-am dat seama că voi rămâne aici și m-am pus serios pe treabă. Trecuse o jumătate de an de studiu și, la un moment dat, Mihai Călin, colegul meu, m-a întrebat: „Și ce spectacole de teatru ai mai văzut?“ I-am răspuns senină:  „Păi, niciunul. La noi la Căușeni, nu avem teatru“. „Nu la Căușeni, aici!“, mi-a zis el. „Păi cum să duc eu la teatru? Acolo sunt actori mari, mi-e rușine“… În capul era o mare brambureală, eu nu conștientizam încă, în anul întâi, că urma să fiu actriță, că voi juca într-un teatru, că voi apărea la televizor… nimic.

De public nu te temeai?

Eu sunt o ființă veselă, pozitivă, comunicativă, mă gândeam că e imposibil să nu mă lipesc eu imediat de oameni, chiar dacă nu cunosc limba poporului respectiv. Spre deosebire de colegii mei basarabeni care stăteau împreună și mai vorbeau și rusă, eu eram singură, nu aveam cu cine să vorbesc nici moldovenește, nici rusește, așa că mi-am făcut prieteni români cât am stat în cămin. Apoi m-am mutat împreună cu primul meu soț, care îmi era coleg de facultate. M-am măritat de la 18 ani, că așa era moda la noi la Căușeni. 

Au fost momente și oameni care au o însemnătate specială pentru tine?

Am nimerit excelent la clasa profesorului Gonța. Am aflat mai târziu cum am ajuns eu să fiu în această clasă. Colegele mele basarabence erau superbe: înalte, ochioase, frumoase rău; eu eram ca un pui fript: blondă, micuță… și când au început să ne aleagă profesorii, erau Gonța, Cojar și Colceag. Nu ne știau, iar Florin Zamfirescu i-a spus lui Gonța: „Ia-o pe aia mică, nu o să îți pară rău“. Și nu l-am dezamăgit. La primul examen de actorie am fost singura care a luat zece. Era ca mine Gonța și îmi venea să mușc din podea la repetiții, fiindcă încerca să scoată din mine ceea ce nu bănuiam nici eu că pot face pe scenă. Îmi va rămâne veșnic în minte întâlnirea cu Gina Patrichi. Eram în anul II de facultate, încă nu știam multe despre istoria teatrului românesc. După premiera piesei Antigona, s-a apropiat de mine o doamnă și mi-a spus: „Ești minunată și vei avea o carieră superbă“. M-am adus la Mișu Călin și l-am întrebat: „Cine e?“ Mi-a spus: „Să îți fie rușine! E Gina Patrichi, o mare actriță“. A fost o confirmare a talentului meu pe care nu o voi uita niciodată. Doamne, am avut șansa să joc și să stau lângă toți cei care nu mai sunt, monștri sacri ai scenei românești: Dinică, Moraru, Albulescu, Fotino, Beligan, Matei Alexandru, Colea Răutu, Ovidiu Iuliu Moldovan… Doamne, erau fascinanți! Am învățat meseria asta „furând“ de la marii maeștri. Îmi aduc aminte de vremea când jucam în spectacolul „O batistă în Dunăre“ de Dumitru Radu Popescu, în regia lui Ion Cojar, cum stăteam în culise și le urmăream pe Poldi Bălănuță, Mariana Mihuț, Ileana Stana Ionescu. Era un regal fiecare spectacol. De la maeștrii aceștia am învățat să respect talentul și munca.

Cât din ceea ce ești tu se vede pe scenă?

Sunt așa de fraieră la chestia asta… Nu am de ce să fiu altfel pe scenă, chiar dacă fac un personaj care nu are legătură cu ceea sunt eu de fapt. Pe scenă trebuie să fiu credibilă, ca în viață. Lumea trebuie să te perceapă cum ești. Râd colegii de mine! Mie nu îmi trebuie o perioadă lungă de înțelegere a personajului. Nu mă afund în personaj. Le sunt nesuferită regizorilor: eu dau carne personajului abia când am publicul în față. Mi se pare fals la repetiții. Abia la șnururi încep să simt cu adevărat personajul. Sunt de-adevăratelea personajul când am energia din sală. Nu ai cum să nu simți valul acesta care vine din sală. Execut tehnic la repetiții. Eu sunt un partener loial. Nu dau la gioale, îmi respect partenerii. Mă ghidez după proverbul: „Ce ție nu îți place altuia nu îi face“. Sunt onestă. 

Cel mai greu rol?

Sincer… „Fata din curcubeu“ – one-woman show. Este un spectacol foarte solicitant. Să umpli scena de unul singur o oră și ceva nu e ușor. E un râsu’-plânsu’ permanent. În orice rol eu sunt Tania. Dar îmi plac foarte tare rolurile de compoziție, îmi plac personajele care nu au nimic în comun cu mine. 

Cum te-ai obișnuit cu statutul de vedetă?

Termenul îmi displace, mă deranjează fiindcă se folosește mai ales pentru persoane care nu au legătură cu statutul de vedetă. Mi se pare inadmisibil! Prefer să trec neobservată decât să văd cozi la autografe și fotografii cu persoane care nu au realizat nimic, ci doar s-au cuplat cu cineva, au intrat în lume pe poarta din spate.

Te recunoaște lumea pe stradă?

Da. Dar asta mulțumită televizorului. Sunt flatată de atenția oamenilor, însă lumea nu vine la teatru și film. Lumea mă recunoaște după voce. De curând, am avut o întâlnire frumoasă. M-a întrebat o doamnă: „Nu sunteți Tania Filip?“  „Nu, sunt Tania Popa“, i-am răspuns puțin încurcată. „Vai, ați jucat cu Adrian Pintea!“… Aaau! Asta era acum 100 de ani, în 1994, în „Ondine“. Eram mai tânără, aveam părul mai lung, dar mi-a plăcut că își amintește cineva de acel spectacol cu mine. Și, recunosc, m-am simțit bine. 

Ce a rămas în tine din fata venită la București de la Căușeni?

Da… acum îmi dau seama că am rămas cu „defecte“, așa sunt considerate acum bunul-simț, cinstea, onestitatea. Prietenii mei din copilărie spun despre mine, folosind o zicătoare din Moldova păstrată din vremea războaielor: „Pe vreme de război, aș pleca în recunoaștere cu tine“ – asta înseamnă sunt un om de încredere. Mă bucur că asta era părerea lor despre mine. Merg până în pânzele albe pentru un prieten, chit că pierd eu.   

Le insuflu și copiilor mei un lucru esențial care m-a ajutat în viață: să nu le fie frică greșească. Din greșeli înveți. Am trăit cu lucruri frumoase, dar și cu greșeli și așa am ajuns să fiu omul care sunt. Și le dau libertate foarte multă pentru că îmi dau seama că doar așa se pot dezvolta. Am plecat de acasă la 17 ani. Nu știam nimic. Eram încă un copil. Între timp, am învățat să duc o casă, să gătesc, să le fac pe toate.

I-auzi, ești performer și în bucătărie!?

Nu prea am vreme, gătește soțul meu, care le știe pe toate. Gătește toate felurile visate.

De sărbători gătim lucrurile specifice și obligatorii pe care le mâncam de revelion la Căușeni: piftie, ca la noi, sarmale și râba (se traduce Pește în blană). De fapt, este un tort cu pește. Peștele în saramură este principlalul ingredient și arată minunat. Se prepară astfel: se pune ca un blat peștele sărat tăiat cubulețe, amestecat cu ceapă mărunt tocată și un pic de lămâie. Se așază deasupra un strat de cartofi fierți dați pe răzătoare, peste care se pune un strat de maioneză. Urmează un strat de morcov fiert ras, peste care vine iar un strat de maioneză, apoi sfeclă fiartă rasă și iar maioneză. Și straturile se repetă. Depinde cât de înalt vrei să faci tortul. Peste ultimul strat de sfeclă eu așez gălbenușuri fierte tăiate în jumătate. Arată superb! Se taie în felii, exact ca un tort.

Care e crezul tău de artist?

Sunt singurul artist din neamul meu imens, am 45 de veri. Recunosc, pentru mine, cel mai minunat moment din seara când vin la serviciu (adică am spectacol) sunt aplauzele. Intru pe scenă, mă bucur de ceea ce fac acolo, dar, când s-a terminat și-i văd pe spectatori aplaudând, atunci îmi zic „da, pentru asta merită trăiești, merită sacrifici orice“.

Nu mă interesează cronicile, mă interesează doar publicul.

Ți-ai păstrat inocența, bucuria de a trăi, de a transmite…  

Asta sunt! Mă ceartă toți acasă, ei vrându-mi binele. Nu mă pot abține. Am o încredere oarbă în oameni și mi-am furat-o de nenumărate ori. Pentru mine, toți sunt de încredere. Până o să cad, eu nu mă voi schimba.

Iubirea?

Iubirea este obligatorie ca să fii întreg, să fii om – și mă refer la iubirea de copii, de familie, de prieteni, natură, de bărbatul de lângă tine. Dacă toți am iubi, lumea ar fi alta, fără războaie, fără distrugeri, fără mizerie.

Dar durerea?

Durerea m-a întărit foarte tare. Mi se pare că e mai simplu cu durerea fizică decât cu cea a sufletului. Suport ușor durerea fizică. Nașterile mele, de pildă, au fost simple.

Îți mai dorești copii?

Nu știu… Am doi copii, o fiică de 17 ani care anul acesta face majoratul, o cheamă Daria, Dașa mea. Este elevă la Liceul de Artă, pictează, cochetează cu multe, vrea să facă regie de film, dar eu sper săi treacă. Îmi place sau nu, o voi susține, chiar dacă eu aș considera că nu va fi cea mai bună alegere pentru ea. Și părinții mei m-au lăsat să fac ce doresc și acum sunt mândri de mine. Pe fiul meu îl cheamă Veaceslav, Slavic e și el artist. Cum să nu fie artiști? Am jucat pe scenă până în luna a noua.

Îmi amintesc cum stăteau colegii mei înșirați din culise până pe hol în șir indian și așteptau un semn… să mă poate scoate de pe scenă ca să nu nasc acolo, în timpul spectacolului. După Slavic am revenit în teatru a două săptămână după naștere. După ce l-am născut pe Veaceslav pe la 5-6 dimineața, am așteptat să se facă o oră normală, 8, și l-am sunat pe regizor și l-am anunțat că întorc la repetiții într-o săptămână.

Nu a fost una, au fost două. Așa că mă duceam cu copilul în spate la repetiție și, când venea momentul, anunțam: „Pauză! Alăptez!“ Venea Bodochi la mine și îmi zicea: „Mai spune și tu că alăptezi ca să luăm și noi o pauză de țigară“.

Așa am fost cu amândoi. Au crescut pe lângă scenă, dar nu mi-aș dori ca și ei să îmbrățișeze meseria asta.

De ce?

Este o meserie în care mai important este norocul decât talentul – asta, dacă nu vrei să faci compromisuri. Știu atâția actori talentați care nu au niciun viitor fiindcă nu le-a apărut în cale o șansă. Eu sunt extrem de norocoasă. Am jucat din facultate, am început să joc din anul al treilea la Bulandra, m-au angajat la Teatrul Național București, au venit tăvălug proiectele peste mine, atât în film, cât și în teatru. Roluri peste roluri. Nu mă pot plânge. În clipa asta, eu pot să las de meserie și tot aș avea un CV impresionant.

Te bate gândul să faci altceva?

Acum sunt într-un moment minunat al vieții mele. Sunt împlinită și relaxată și pot să îmi văd și de pasiunile mele, nu doar de meserie.

Pasiuni?

Fără atelierul meu mor și nu voi renunța la el pentru nimic în lume. Am un atelier doar al meu, unde lucrez singură, desenez, croiesc, cos, este paradisul meu. Am făcut croitorie din clasa a V-a. Când am făcut primul șorțuleț, a fost cel mai frumos lucru realizat cu mâinile mele. Cu croitoria a fost, încă de la acea vârstă, dragoste la prima vedere. Și nu-mi va trece niciodată, sunt fascinată de ce poate ieși din două mâini. Îmi concep ținutele, fac rochii de mireasă, fac rochii de ocazie, dar nu am timp și nu mă lasă familia, fiindcă aflu exact într-un moment al carierei în care trebuie să bucur de asta.

Dar, în clipa în care nu voi mai fi solicitată, nu voi ridica un deget, nu mă voi umili pentru un rol și nu mă voi ruga de nimeni cu disperare să distribuie într-un spectacol. Cât e nevoie de mine ca actriță, voi face asta, dar, când nu voi mai urca pe scenă, voi putea face și alte lucruri frumoase. Mă pricep la atâtea lucruri… Uite, de pildă, cred că fi cea mai tare chelneriță de pe planeta asta. Lumea ar veni în restaurantul în care aș servi doar ca vadă pe mine. Mie îmi place să vorbesc cu oamenii, să râd, să fiu optimistă, fiu amabilă, supraviețui fără probleme.

Sau aș putea să îmi deschid un cabinet de psihologie și dezvoltare personală ca le insuflu femeilor puterea, curajul, să le învăț cum să se facă iubite și admirate fără inhibiții și complexe. Asta aș putea face fără niciun fel de facultate.

Sau să stau cu copiii la grădiniță, copiii mă adoră pentru că îi tratez de la egal la egal. Sunt multe de făcut, dacă ar trebui. 

Ai ten frumos, o privire limpede și fericită, un râs sincer și un tonus molipsitor. Aștept rețeta…

Am s-o spun: un soț mult mai tânăr care să te susțină în toate nebuniile pe care vrei să le faci, chiar dacă unele înseamnă te dai cu capul de pereți, să te admire ca femeie, dar și ca artist. În general, bărbații din viața mea au avut un fel de gelozie față de meseria mea și de succesul meu. Soțul meu mă respectă și, atunci când mi-e greu, îmi amintește mereu cine sunt și asta contează mult. E cu 11 ani mai tânăr, dar eu sunt cea mai zăpăcită, mai zăpăcită decât fiica mea care e adolescentă.

Ești ca un foc. Cu cine semeni?

La chip cu mama, dar la felul de a fi semăn cu tata. Singurul mare regret pe care îl am este că tata nu m-a văzut pe scenă, nici în film, nici la TV și nici cum am evoluat, dar sper că, de-acolo sus, mă vede. Uneori am avut așa, un fior, parcă l-am simțit aproape. Mi-am ridicat privirea spre cer și am zis: „Tata!?“ Dar ca model am admirat-o enorm pe bunica din partea mamei, femeie din neam de boieri măritată cu un țăran ca să nu fie deportată. Bătrână fiind, ea citea tot timpul, deși a crescut copii și nepoți și era de-o eleganță și de o inteligență pe care le-am admirat întotdeauna.

Ce îți mai dorești?

Cu ce îmi dă Dumnezeu, eu sunt fericită și mulțumită. Însă îmi doresc cu ardoare un singur lucru: să îmi fie sănătoși și fericiți copiii.

Care e semnul fericirii?

Când merg pe stradă sau sunt singură la volan, râd fără îmi dau seama – asta înseamnă sunt foarte bine, sunt fericită.   

Și am un tatuaj pe ceafă cu două litere din slava veche, arată ca două bijuterii, un D și un V, inițialele copiilor mei, care întâmplător sunt și ale soțului. Dar ar am un motto după care mă ghidez și pe care mi l-aș tatua, fiindcă e un principiu sănătos: „Când îți dorești ceva din tot sufletul, întregul Universul conspiră la împlinirea dorinței tale“. Este din „Alchimistul“, de Paulo Coelho.

Muncești mult, ai proiecte. Dar vacanțe?

Ooo! Despre asta aș putea să mai fac un interviu separat… De câte ori am ocazia, mergem împreună cu copiii și periodic singură cu soțul. Trebuie să îi dai cezarului ce-i al cezarului (în materie de cuplu). Noi nu investim în bunuri. În călătorii, copiii noștri au văzut enorm de multe și așa au devenit independenți, sociabili, le place orice, oriunde. Familie mare… Avem pisică, Lana o cheamă, și este cea mai frumoasă pisică din lume.

Cred că voi scoate un calendar cu ea, fiindcă îi place să pozeze. Are o blană mare și deasă, colorată în alb-negru. Este rea, cu personalitate, ne cam chinuiește. Și am grijă și de flori. De la mama mea am moștenit această pasiune. Despre mama spun așa: dacă îi dai un băț și ea îl plantează și îl îngrijește, acela va înflori. Când pleacă o perioadă în Moldova, la întoarcere toate florile din casă înfloresc. Pe mama și sora mea le-am luat cu japca de la Căușeni și le-am adus la București, am vândut în trei zile tot ceea ce aveam acolo și am venit aici cu cărțile și florile. Atât.

Citește și:

Ela Crăciun: Mă apreciez fără să mă raportez la alte femei

Ana-Maria Barnoschi: Banii sunt importanți, dar nu primează

Irina Cojar: Meseria asta e cumplit de grea

Articol preluat din ediția de aprilie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Ivana Iancu
Foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus