Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Tudor Aaron Istodor: Imi doresc sa ofer bucurie

Tudor Aaron Istodor: Imi doresc sa ofer bucurie

 

Ce înseamnă teatrul pentru tine?
Aşa cum spune şi Shakespeare: „Teatrul e oglinda vieţii“. Privind la un specatcol de teatru, poate că râzi la un moment dat, dar ajungi şi să simţi un nod în gât. În final, te transpui, te identifici cu un personaj sau altul. Despre asta e vorba în teatru: despre empatie. Marile piese vor rămâne valabile în orice epocă ar fi jucate. Dacă un spectator pleacă din sală punându-şi întrebări înseamnă că mi-am făcut bine meseria. 
Ce îţi înseninează ziua în afară de aplauzele publicului?
Faptul că iubesc şi că sunt iubit, prietenii, lucrurile mărunte de zi cu zi, un meci de baschet din NBA văzut la televizor, un concert de jazz care-mi dă fiori pe şira spinării, toate bucuriile mici şi mari care compun viaţa. 
Cum faci ca, atunci când ai succes, să rămâi totuşi cu picioarele pe pământ?
Cred că succesul timpuriu uneori distruge. Din fericire, n-am avut un asemenea succes fulminant încât să-mi pierd minţile. Deşi, recunosc, la o şaormerie, cineva m-a întrebat odată dacă am jucat în serialul „Băieţi buni“. Cu toate astea, încă pot să mă duc să-mi cumpăr pâine fără să fiu recunoscut. (Râde.)
Până acum, ai avut parte de vreo admiratoare prea insistentă?
Da, mi s-a întâmplat. Din fericire, momentul a fost depăşit. E normal ca în perioada adolescenţei să fii fascinat de persoane mai mature decât tine. Şi eu, prin clasa a V-a, mă imaginam iubitul lui Sharon Stone. Colegul meu era împreună cu Naomi Campbell şi amândoi duceam fetele pe iaht să le distrăm! Desigur, totul se petrecea în imaginaţia noastră.
Ce sfaturi memorabile ai primit de la părinţii tăi?
Tata mi-a zis să fac ce-mi place şi ce mă face fericit atât timp cât nu-i afectează pe alţii. Iar mama, când mă plâng la ea că nu sunt mulţumit de o scenă, are o vorbă: „Nu trebuie să-ţi iasă oul de aur“. Sunt norocos că pot vorbi aceeaşi limbă cu ai mei.
Cum e să joci cu mama ta pe scenă?
Să-ţi spun mai întâi cum e când părinţii sunt spectatori. Când eram mic, tata îmi povestea cum a plâns străbunica când şi-a văzut nepotul într-un film cum mânca bătaie. Ei bine, când a venit rândul meu să fiu pălmuit pe scenă, tata mi-a spus că a fost la un pas să se ridice de pe scaun şi să sară în ajutorul meu! Revenind la întrebarea ta, să joc cu mama e o relaxare, ştie cum să scoată ce-i mai bun din mine. Lucrează cu partenerul, cooperează. În plus, avem o înţelegere dincolo de replici. 
Cum te înţelegi cu surorile tale mai mici?
Mici? Acum sunt ditamai domnişoarele! Ne înţelegem foarte bine, avem chiar şi secrete. Suntem fraţişi fraţii nu se trădează!
Februarie e luna îndrăgostiţilor. Poţi să ne dai o definiţie a iubirii?
 
Iubirea se întâmplă atunci când îţi vine să te duci să-i aduci luna de pe cer. 

Gerul cumplit din după-amiaza în care am păşit curioasă în noua incintă a Teatrului Green Hours 2, din Complexul Sportiv Dinamo, s-a topit de cum am intrat înăuntru. 
L-am zărit pe Tudor la o masă din apropierea scenei, cu un frappé şi un suc de portocale dinainte. Are ochii mari, verzi şi calzi, iar chipul e încadrat de părul roşcat-arămiu care nu vrea să stea locului. Timbrul grav al vocii e făcut pentru scenă. Vorbeşte aşezat despre câte-n lună şi-n stele şi îţi dai repede seama că are toate şansele să depăşească, la un moment dat, faima părinţilor lui. 
 
Suntem încă la început de an. Te-ai gândit la o listă de dorinţe?
Aş vrea să fiu mai bun în tot ce fac, să joc cât mai mult, să mă văd mai des cu familia, să am mai multă grijă de surorile mai mici, să fiu bucuros şi să le ofer bucurie celor din jur. 
Eşti fatalist? Şi-e teamă de cifra 13 din coada acestui an?
Mă gândeam la un moment dat, după ce a trecut 21 decembrie, ce-ar fi să ne trezim tam-nisam cu un asteroid uriaş peste noi, în timp ce ciocnim paharele de şampanie? Una peste alta, cred că n-ar trebui să ne facem griji – ce se va întâmpla se va întâmpla. 
Unde te vedem anul acesta?
Joc în mai multe spectacole, dar preferatul meu este „(Cu)cuie-n frunte“, găzduit de Green Hours 2. Este un two-men show care vorbeşte despre realităţile unei lumi globalizate şi însingurarea omului contemporan. Un alt spectacol proaspăt în care joc este „Iluzii“, la teatrul Act, unde patru oameni spun nişte poveşti despre două cupluri care se intersectează. 
Apropo de cucuie, ai primit lovituri de la viaţă?
Nu pot să spun asta, n-am avut o viaţă grea până acum. Ne lovim cu toţii de obstacole, dar pe mine soarta m-a ferit de aşa ceva. Am obţinut ce-am vrut destul de uşor, dar e important şi ce faci cu darurile pe care ţi le oferă viaţa: te plafonezi, te mulţumeşti cu ce primeşti sau ieşi din zona ta de confort ori încerci să creşti tot timpul, să te autodepăşeşti?
Ai făcut un liceu cu profil informatic.
Îmi plăceau jocurile pe calculator, dar n-am putut suferi matematica, aşa că n-am mers mai departe. Nici teatrul nu m-a atras de prima dată. Când mergeam cu părinţii la repetiţii, mă plictiseam îngrozitor. Alergam prin foaierele imense – era singura bucurie. Când mă întrebau oamenii din teatru dacă vreau să calc pe urmele părinţilor, le spuneam că vreau să mă fac veterinar. 
Când ai decis să te îndrepţi totuşi spre teatru?
La un moment dat, am participat în liceu la un concurs de recitări şi oratorie. Am vrut să-l joc pe Rică Venturiano şi m-am dus la tata să-mi dea un sfat. El mi-a zis: „Fă cum îţi place“. A fost momentul în care m-am contaminat cu virusul teatrului. 
Cum e să fii tânăr actor în România?
Nu pot vorbi decât din experienţa mea. Mă duc, dau probe… sunt bun – sunt luat, nu sunt bun – stau pe tuşă. Dacă vorbim despre aspectul financiar, slavă Domnului, pot să-mi plătesc întreţinerea, să mănânc în oraş, să-mi iau o pereche de blugi când se rup ceilalţi şi cam atât. Dar nici n-am nevoie de mai mult.  
 
 


Lasă un răspuns

Sus