Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Vedete > Tudor Giurgiu: Cred in dragoste la prima vedere

Tudor Giurgiu: Cred in dragoste la prima vedere

Regizor, producător şi director al Festivalului de Film Transilvania (TIFF), Tudor se pregăteşte pentru premiera unui film care a făcut deja furori în presă, „De ce eu? (Cristian)“, film bazat pe un caz celebru în 2002, al procurorului Cristian Panait, care s-a sinucis.

Dar noi, ca nişte doamne şi domnişoare ce se respectă, am vorbit mai puţin despre politică şi mai mult despre dragoste şi romantism. Pentru că – nu-i aşa? – politica vine şi se duce, dar dragostea învârte lumea. Şi o s-o facă dincolo de orice zbateri ale politicului. Ca să înţelegeţi cum stăm, Tudor Giurgiu este căsătorit de mulţi ani cu Oana, femeia cu care împarte bune, rele, tristeţe şi veselie, iar aceeaşi meserie şi aceleaşi emoţii – de şi mai mult timp.

Există femeia potrivită la… bărbatul potrivit?

Înainte de ’89, eram în liceu şi ne duceau la munci agricole. Culegeam mere. Şi ne dăduseră oamenii ăia o lădiţă din lemn cu trei găuri diferite, calitățile I, a II-a şi a III-a, şi trebuia să potrivim merele, apoi să le sortăm. Cu merele mergea. Cu femeile nu merge să le potriveşti cum şi cu cine vrei, la fel cum nu merge nici reciproca.

Nu crezi în chimia aia de care se tot vorbeşte?

Chimie să fie, nu zic nu, dar nu-i suficient. Chimia e a trupului, a minţii, dar, după o vreme, îţi poţi da seama că mai trebuie ceva, trupul e cam înşelător, iar mintea…

… prea raţională, să zicem.

Eu sunt ardelean. Chiar dacă sunt în Bucureşti de-atât timp, tot ardelean sunt, dar mi-am dat seama că nici prea multă minte nu e bună. Adică, dacă tot le pritoceşti aşa, rişti să iei cele mai proaste decizii.

Cu alte cuvinte, nici să gândeşti prea mult nu-i bine.

Clar, întotdeauna trebuie şi emoţie. Iar ca să revenim, chimia îţi dă un indiciu că eşti pe-aproape, urmează mintea şi emoţiile, deci e bun statul măcar o vreme împreună, ca să-ţi dai seama cine e omul ăla de care te îndrăgosteşti.

Ştiu că tu şi Oana sunteţi împreună de foarte mult timp. Cum rezistă o dragoste aşa de lungă, mai ales într-un mediu cunoscut a fi mai… boem?

Prietenii râd de noi…

Cu invidie, desigur.

Desigur! Ne spun că ne vedem atât de rar, că n-avem timp să ne certăm. Acum… au şi ei dreptate. Anul ăsta, de pildă, ea a avut filmări, eu filmări şi o bursă în America, ne-am văzut destul de rar. Dacă socotim zilele în care am fost împreună, sunt cam la egalitate cu cele în care nu ne-am văzut deloc. La un moment dat, astă-vară, la noi în casă nu se mai desfăceau bagajele – aici valizele mele, dincolo valizele ei –, ne vedeam mai mult în drumul spre uşă.

Deci secretul unei relaţii armonioase e văzutul mai rar.

Da! Îţi dai seama că glumesc, secretul e armonia însăşi, e completarea, e faptul că ştii cum gândeşte celălalt. Noi avem noroc că avem aceeaşi meserie. Mă întreb câteodată cum ar fi fost să fiu însurat cu o femeie bancher sau notar. Brr! Nu că aş avea ceva cu meseriile cu pricina, Doamne fereşte, dar, dacă nu ai nimic în comun, cum să te înţelegi?

Femeia te ridică?

În multe cazuri, da!

Femeia te coboară?

În destule cazuri, da!

Că vorbeai de meserie, nu vă certaţi din pricina ei?

Ei, câteodată. Oana debutează anul ăsta cu „Alyiah DaDa“. Regie. Documentar. A muncit mult şi bineînţeles că au apărut şi tensiuni. Iar eu, fiind mai vechi în meserie, îi mai dau câte un sfat. Ea îşi apără filmul ca pe propriul copil şi zice: „Nu!“ Şi de-aici… Dar am învăţat, în atâţia ani de producţie, că un sfat refuzat oricum se înşurubează acolo, în creier, iar până la urmă, dacă e bun, e urmat.

E ca şi cum ai sfătui un copil.

Exact aşa, îi spui ce să facă, el face ce-l taie capul… până ce se lămureşte că tu ai dreptate.

Dar altfel vă mai certaţi?

Ei, cum nu? Ca-n orice căsnicie – şi mai ales pe bază de reproşuri administrative: s-a stricat aia, n-ai rezolvat aialaltă nici până acum, stăm fără bec de nu ştiu când. Norocul nostru cel mai mare este că s-au inventat bunicii. De o parte şi de alta. Care rezolvă cam toate astea.

Cum e într-o casă de regizori-producători?

Haos.

Şi Ştefan?

Ştefan e un haios, are aproape opt ani, ne mai ceartă din când în când că stăm prea puţin cu el, dar, una peste alta, e obişnuit cu stilul ăsta de viaţă. Anul trecut, ne-am dat amândoi examenul tată-fiu. Am un prieten regizor care avea nevoie de un copil într-un film. Ştefan să fie, am zis, numai că filmările, timp de două săptămâni, au fost le New York. Să faci faţă atât timp schimbărilor de fus şi de stare de copil e dificil, crede-mă. Dar, până la urmă, ne-am descurcat.

Cât pe-aci să fie medic

Tudor Giurgiu e clujean şi fiu de medic, aşa că la sfârşitul anilor ’80, când trebuia să ia o hotărâre în legătură cu viitorul lui, şi-a spus: „Dau la Medicină şi o tai din ţară cât pot de repede după aia!“ Din fericire, au venit decembrie ’89 şi libertatea de a alege ce-ţi place. Şi mai multe locuri la ATF (UNATC acum). Aşa că interesul, pur material de altfel, pentru Medicină s-a evaporat şi Tudor a dat Clujul pe Bucureşti şi Medicina pe Regie.

De ce eu?/Cristian

Tudor Giurgiu a fost timp de doi ani şi director al TVR. Atunci a izbucnit prima dată scandalul Panait. După ani, recitind nişte fişe din perioada directoratului, şi-a spus: ăsta da, e un subiect! Şi a început documentarea. „De ce eu? (Cristian)“ este totuşi un film de ficţiune, chiar dacă se bazează mai bine de 90% pe realitate. Şi este un film de ficţiune pentru că a vrut nu să rezolve un caz, ci doar să (ne) amintească faptul că avem multe probleme nerezolvate.

Articol preluat din ediția de noiembrie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: Vlad Stănescu


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus